Moartea

Un titlu pe care mi-l doresc neutru, deşi ştiu că nu va fi. Ieri am fost la film – Te iubesc de mult – un film bun, bine jucat, cu mesaj, cu meditaţie, etc. O mamă care îşi omoară fiul de 6 ani, pentru că era bolnav şi suferea teribil. O temă din ce în ce mai des apărută şi servită într-un ambalaj atrăgător, care ne face să empatizăm cu cel care comite crima, să-l înţelegem şi să-i dăm dreptate. Ceva ce are a face cu civilizaţia plăcerii, cu dorinţa de a respinge orice durere sau orice necaz ca nenatural şi insuportabil, impropriu vieţii şi fiinţei umane.

Vineri când am fost la Luvru am găsit şi explicaţia. M-a cutremurat şi detaliile imaginii mi s-au împlântat în minte şi în inimă. Mi-am explicat şi ruperea de biserica ortodoxă, şi reforma, şi comunismul şi capitalismul, cu durere. Iată imaginea:

Cu detaliul relevant:

Am văzut cum moartea L-a cuprins pe Dumnezeu, cu toate semnele, cu detalii teribil de naturaliste, care înspăimântă. O diferenţă imensă între asta şi orice icoană ortodoxă cu Coborârea de pe cruce. Uite, aici e un exemplu. Aici Hristos este doar adormit, simţi că respiră, este înconjurat de dragoste şi de trandeţe, în niciun caz nu este tratat ca un mort. Şi atunci, o lume care consideră de sute de ani că Dumnezeu este mort, cum să nu considere necazurile de orice fel (de la foame şi dorinţa de sex la cancer) nişte întâmplări ale căror efecte trebuie să le suprime? Cum să nu se creadă stăpâni dacă pe Stăpân Îl cred mort? Cum să nu ucidă ca să curme durerea? Cum să nu sprijine eutanasia şi să n-o considere un act umanitar?

În balanţă aş pune mama unui băiat de 24 de ani, bolnav de cancer osos, care mi-a zis că niciodată nu L-a întrebat pe Dumnezeu de ce i-a dat un necaz aşa mare. Nu s-a certat niciodată cu El atunci când băiatul ei urlă de durere. Toată durerea fiind dăruită ca să o apropie mai tare de El, Îi simte alinarea şi respiraţia bună peste toate rănile sufletului şi în niciun caz nu-L vede mort.

Cărţi frumoase

Bookfest-ul de anul ăsta a fost cel mai frumos de până acum. Lăsând la o parte coperţile pornografice de la Tritonic care m-au întâmpinat de la intrare, am depăşit greaţa la Polirom, de unde l-am luat pe Steinhardt – Articole Burgheze, la Humanitas (Jurnalul Oanei Pellea, care este fantastic, Ana Blandiana, Cehov citit de Răzvan Vasilescu), Sophia (Scrierile părintelui Serafim Rose şi Singuri în faţa libertăţii de Savatie Baştovoi). Un târg aerisit, în ciuda căldurii de afară, cu spaţii generoase şi fără violenţă. Acum rămâne să savurez cărţile…

Praful

Am fost la Paris să prizez artă. Teribil de multă, de la Bosch la pictori (buni, că porcăriile contemporane le-am evitat) din 2007, trecând prin Rubens, Delacroix, Corot, Sisley, Cezanne, Van Gogh, Renoir, Soutine, Monet, Manet, Degas, Picasso, Braque, Chagall, Mondigliani, Brauner, şi alţii mulţi de tot pe care nu mi-i amintesc acum. Efectul este de mahmureală, şi acum încerc să dau confuzia la o parte. Ieri am avut oră de pictură – ceva ce aş fi făcut mai bine în 2 ore mi-a luat 4, şi nu a putut ieşi decât decent (decent e un eufemism ca să nu zic că n-a ieşit nimic):

Cataracta şi arderea

Când am fost la Muzeul Marmottan Claude Monet am descoperit o chestie fantastică. La intrare, nişte picturi care nu aveau nimic din delicateţea şi lumina lui Monet. Totuşi, semnătura era a lui. Peste puţin timp am descoperit că le făcuse când avea cataractă. Am găsit şi mărturisirea: “Pictez prost, pun culorile aiurea”. Totuşi, nu se putea opri. Ardea. Era dependent de pictură şi nu putea să trăiască altfel. Apoi m-am gândit cât de triste sunt vieţile celor care nu ard pentru nimic…

Literatura bolnavă

Cam de o lună am reînceput să citesc romane. Toate bune, toate celebre, toate românești. Primul, Lorelei de Teodoreanu, l-am început în pelerinajul la Prislop de ziua părintelui Arsenie Boca. În prima noapte pe mașină m-a fermecat gustul dulce al copilăriei pe care mi-l lăsam poveștile bunicii, tot moldoveancă, cu harbuji, flori, pețitori și îndrăgostiri ideale. Ajunsă la București, m-a bucurat stilul excepțional al lui Teodoreanu, cu ironia mușcătoare și cu umorul zgomotos cuprinse în 2-3 cuvinte. Apoi am trăit morți și sinucideri, și am rămas cu un aer de visare dar și cu un gust amar-bolnav. Cella Serghi a urmat -aici le-am descoperit pe mama și bunica, un tip de femeie mereu stând pe bomba sărăciei, care nu știe când va exploda, mereu speriată, mereu nostalgică după o dragoste neîmplinită, și mereu dependentă de bărbați. M-am găsit și pe mine, ieșită din pânza de păianjen, cu un ideal, ce-i drept altul decât al Dianei. A fost o respirație luminoasă după câteva sute de pagini scrise într-un stil care provoacă dependență. Mihail Sebastian și Eliade. Accidentul, cu lumina lui orbitoare și vindecătoare de vise deșarte și de tot felul de idei despre tot felul de oameni pe care îi gândeam atașați de mine fără să verific asta, și când am verificat a fost ca un salt în prăpastie. Nuntă în cer a fost o dezamăgire profundă, deplină, gravă. Mi-o recomandase un om la care țin, dar cartea nu m-a fermecat nici prin stilul  citadin și bonom, nici prin personaje, nici prin acțiune, ci m-a îndepărtat nerodind nimic în sufletul meu. Poate doar un început de boală – lipsa lui Dumnezeu. Tipul feminin m-a făcut să-mi pun niște întrebări, la care am găsit niște răspunsuri revelatoare de manipulare. Confirmarea femeii de roman, fără prea multe activități, care sclipește deplin în pasiunea fizică simțită alături de iubit; și ideea cu care am fost, suntem și sigur vom fi manipulate cum că suntem ideale jucării/instrumente sexuale, că numai așa ne împlinim deplin, și iată că așa simt în continuare suratele mele din ce în ce mai dezbrăcate (de cald? în blugi lungi mulați?) în bordelul în aer liber numit și București vara. Boala, să-i zicem „lipsa lui Dumnezeu”, face sterp și romanul și mintea cititorului; pentru că geniul nu rodește, așteaptă altceva, o desăvârșire ce rupe cu firea și cu Creatorul; își arogă atribute divine și e lăsat cu buza umflată, la o vânătoare la care nu reușește să prindă nimic care să-i potolească foamea. În ciuda titlului, romanul nu oferă nicio perspectivă de împlinire, nici aici nici dincolo. Orașul cu salcâmi a început idilic, leneș, spre a sfârși într-un refuz al compromisului și în pierderea libertății la fericire. Din toate astea am învățat că mulți (nu toți, nu zic) romancieri români au trăit mult prea mult fără Dumnezeu și că literatura aceasta, bolnavă și șchioapă de ochiul spre cer e alt joc în care suntem antrenați ca să uităm că suntem rupți de El și să nu căutăm calea de întoarcere. Și că, într-adevăr, trebuie să ne schimbăm mintea, prin înnoire, pentru a opune lumii amorțite în reguli și hipnotizată de intangibilă liniște, viață și bucurie. De asta azi a început postul…

Viața îl bate pe Ionescu

Sâmbătă am fost la ultima piesă de pe stagiunea asta, Scaunele, la Bulandra. Toată ziua a stat sub semnul absurdului, unul mult mai absurd și mai grav decât al lui Ionescu. De dimineață am fost la TOB; la standul Patriarhiei, de unde vroiam să iau un CD, vânzătorul s-a uitat pe lista de prețuri și apoi mi-a spus clar: nu există, nu-l am – deși îl aveam în mână, a trebuit să mă las convinsă de realitatea vorbelor lui: CD-ul nu exista. Un ierarh era prin târg, și o doamnă a anunțat: pregătiți-vă că vine Prea Sfințitul; răspunsul domnului de acolo a fost pionieresc: „suntem pregătiți întotdeauna”. În drum spre teatru, din parcul icoanei se auzea o zmucitură teribilă pe care unii o numesc muzică și care face zgomotul să pară armonios și plăcut. Mama venea din partea aia și mi-a zis că este un eveniment de înfrumusețare spirituală și musai să trecem și noi pe acolo când plecăm de la teatru. Mi-a lăsat un gust teribil de amar, un fel de râsu-plânsu, căci primul lucru auzit a fost un băiat de pe scenă care anunța că următoarea melodie avea să fie una „de mesaj”. Letargia și încurajarea urâtului, a prostului gust și a șocului golit de sens, împreună cu revederea unei persoane care m-a dezamăgit și care am simțit că aparținea acolo, m-au întristat letal. Erau mai absurde decât Ionescu, fără să aibă niciun fel de umor, nicio scânteiere de viață. Copiii plecaseră de mult, iar adulții se prefăceau copii cu inocența de mult pierdută și cu coeziunea sufletească întreruptă de evenimente prea multe și prea negândite, care ne urâțesc. Mi-a prelungit cumva senzația piesei, aceea de prea multe scaune și de urlet disperat – diferența era că urletul, recunoscut de Ionescu, era ascuns aici sub masca normalității, a unui estetic care nici măcar urât nu era.

Piesa sclipitoare într-o sală înghețată, care nu râdea și nu știa să aplaude, a fost artă plină de lumină, de umbră și de culoare într-o lume din ce în ce mai gri. Și nici măcar gri colorat.

Galben

În ultimul timp a înlocuit verdele în topul preferințelor. Uite de ce

Dedicații

Pentru că vara vine mereu cu un aer de libertate și de vacanță, o victorie peste toate zilele gri din an, trebuie sărbătorită. În multe școli azi copiii au serbare și de mâine primesc libertate de 3 luni, iar peste câteva zile o să-mi înfulec porția de artă en-gros pe anul ăsta, ceea ce nu mă împiedică să visez la o săptămână la Sulina, singură cu albastrul nesfârșit. Nu am vacanță, mama are, dar o să îmi înșfac cele mai bune săptămâni, cu îndrăzneala caracteristică. În ciuda uscăciunii din jur, trebuie să ne amintim și asta.  Aripi de înger ne țin cu putere, și în fiecare clipă primim o binecuvântare la fericire.

Greșeala lui Saul

La 1 Regi 13 ni se spune că Saul a făcut o greșeală. În timp ce se pregătea de luptă, a văzut că Samuel (preotul) întârzie, așa că a ignorat regula că jertfa trebuia adusă numai de preot, și a adus-o el. Și-a asumat un rol pe care nu-l dobândise, a trecut cu vederea regula sfințeniei.

Când am citit asta m-au năvălit mii de gânduri. Primul a fost la protestanți și la toate sectele derivate, unde laicii și-au asumat funcția și prerogativele de preoți în lipsa tainelor. Laicii predică, laicii slujesc. Rezultatul e o teribilă sărăcie a slujbei, care pe mine nu mă mai revoltă pentru că durerea pe care o simt din cauza asta e așa mare că înăbușă revolta. Al doilea a fost la feminism. Femeilor li s-a inoculat jucarea unui rol, asumarea unor atribuții, pentru care nu au fost create – cele masculine; s-a încălcat rânduiala divină, și rupturile sufletești și trupești nu încetează să se producă până astăzi. Neavând mare lucru de făcut (femeile muncesc, fac curat, fac cumpărături, fac carieră, fac copii, fac tranzacții, sunt frumoase, deștepte, (prea/super) puternice), bărbații se plictisesc și se feminizează. La ele apare sindromul superwoman, teribil de nociv pentru tot ce poate fi împlinire adevărată – pentru liniște, pace, echilibru. Este așa firesc să fim invers decât am fost rânduiți de sus să fim, că nici nu mai știm care ne este firea. Este cool să fim invers, să-I tragem lui Dumnezeu o palmă prin libertatea pe care El ne-o îngăduie („pe cei drepți îi iubești și pe cei păcătoși îi miluiești” spune o rugăciune). Nu ne dăm seama că ne facem nouă rău, asumându-ne o identitate pe care nu o avem. Al treilea a fost la UE. Al patrulea a fost la mine însămi. Mereu mă văd pe mine ultima, atunci când mă văd. Încerc să-mi revin din sindromul de superwoman pe care l-am avut zeci de ani de zile, și să fiu mai puțin așa cum vor alții să mă vadă. Mă uit în jur și văd că slăbiciunea, lacrimile, fricile sunt tabu, că trebuie să părem puternici. Mă uit în Scriptură și văd că atunci când sunt slab sunt tare – pot totul în Hristos care mă întărește. Cu disonanța între ce-mi impune societatea și cele spre care mă duce credința m-am obișnuit. Întrebarea e cât? Până la a nu mai fi multiplă și până la a nu mai face greșeala lui Saul de a îmi asuma funcții/roluri pentru care nu am fost făcută și la a încerca să mă regăsesc dincolo de tabu-urile sociale. Până la bucurie și armonie, pentru că Dumnezeu spune să punem pe umerii Lui fricile, slăbiciunile și durerile noastre, să nu încercăm să le ducem singuri, pentru că nu vom reuși. Și să fim noi, nu cei ce ne vor sau ne inculcă alții să fim.

Țara care nu vrea să moară

O criză impusă. Frica de șomaj, violența crescută, anomalii sexuale, pornografia care ne calcă în picioare bucățica de curăție care ne mai rămăsese, dosită undeva într-un colț al ființei. Producția internă, cu pumnul în gură înecată de export. Cultura sufocată de divertisment ieftin, actorii mari obligați de foame să joace în telenovele autohtone care îi discreditează, pictori care nu mai au cu ce să își cumpere materiale de lucru, așa că uită de artă și se apucă de chici. Profesori striviți de impertinența elevilor mai bogați decât ei, de frustrări și de salarii prea mici ca să se poată îmbrăca, citi, gândi, deci nici preda. Economia, cultura, învățământul la pământ. Aproape în sicriu. Cine își freacă mâinile? Va fi o înmormântare luxoasă, vom fi purtați în cavalcade albe. Asta da viață! Cei care au vrut mereu să scape de acest ghimpe în coastă pe care România și românii îl reprezintă dintotdeauna aduc coroane funebre și caută o idee care să ne justifice moartea. Avem multe chestii pentru care ar fi demn să murim. Să fim morți ideologici, nu așa, simple suflete care au suferit pe crucea întinsă cu generozitate de alții. Ni se insuflă chiar și că viața nu are sens. Grav este că li se insuflă în general copiilor noștri – emo. Moartea e mult mai interesantă. Ea trebuie cântată, adorată, dorită, nu viața.

Ei bine, cu toate acestea, rămânem (cel puțin parțial) o țară care nu vrea să moară. Suntem îndrăgostiți. Vrem viața. Am pătimit prea mult pentru a nu o avea. O regăsim în chestii mici. În mirosul de tei. Într-un roman scris cu talent. Într-o comedie. Într-o clipă de lumină, la rugăciune, când simți că totul strălucește în jur. Viața respiră calm și lin peste tot în jurul nostru. Chiar dacă sunt alții care vor să murim și care vor să ne acuze de cele care ne-ar putea hotărî să facem acest pas, despărțindu-ne veșnic de Cel care palpită, îmbrățișează și zâmbește totul, refuzăm. Până dincolo de capăt.