Prietenul meu cel mai bun

În seara asta mi-am mai găsit un prieten cel mai bun. Era cam feştelit, cu poza lipită pe o gheretă de ziare. Scria: Prietenul tău cel mai bun, magazinul non-stop. Că tot trăim într-o lume în care nu ne mai iubim unul pe altul, dar iubim ursuleţi pe care scrie I love you, şi în care vorbim cu prietenii cu precădere pe mes, dobândim apoteotic prieteni care sunt magazine. Pentru simplul motiv că devenim din ce în ce mai dependenţi de obiecte, şi ignorăm oamenii.

Ce am învăţat de 1 iunie

De 1 iunie am fost la o serbare, organizată de o grădiniţă particulară. Mulţi bani, multe sponsorizări, fiţe la greu. Copiii dulci foc. S-a cântat la pian, s-a cântat din gură (ce frumoasă e copilăria), şi s-a şi dansat. S-a dansat pe ritmuri de rock şi de hip-hop, şi copiii din grupa mică au făcut şi ei ceva gimnastică. Atunci când fetele din grupa mare treceau pe sub picioarele desfăcute ale băieţilor (asta intra la ritmuri de rock), o parte mare din taţi au început să scoată strigăte încurajatoare, şi eu mă uitam disperată în jur să văd unde e numărul de striptease. Era pe scenă, cel puţin începutul lui – finalul, poate peste câţiva ani. Apoi au venit cei din grupa after-school; fetele s-au întors cu fundul la noi, şi-au pus palmele pe buci şi au început să dea din ele (din buci, nu din palme). Da, eram la secţiunea hip-hop. Toată lumea se distra foarte bine, inclusiv părinţii. Cred că lor li s-a părut normal faptul că copiii lor învaţă asta la grădiniţă – de parcă ar mai fi nevoie să se reitereze altundeva; că fetele sunt educate, de la o vârstă fragedă, să fie obiecte ale plăcerii, viitoarele prostituate. Profesoara de muzică de pe scenă, o femeie cu frică de Dumnezeu, la vreo 60 de ani, părea să se distreze şi ea tare bine. Parcă aveau o bucată de stofă groasă – nu pot să spun văl, că prin văl se vedea – pe ochi. Nimeni n-a fost revoltat, aşa cum probabil vă aşteptaţi. La final, directoarei – o femeie grasă, cu o fustă scurtă şi galbenă şi cu un sacou din care mă aşteptam clipă de clipă să i se reverse sânii – i-au dat lacrimile, şi a declarat că a fost un succes, după şase luni de muncă. Şi mie mi s-a părut la fel: un succes în pervertirea copiilor, care după respectivele numere de dans cântau: “ce copilărie avem/ ce nevinovaţi suntem”. Ei sunt, dar noi?

Acum puţin timp a fost un scandal cu o revistă distribuită de Marius Moga prin licee, care conţinea o pagină unde copiii erau învăţaţi elementele de bază ale sexului oral. Nimeni n-a fost revoltat, toată lumea susţine că oricum la vârsta asta liceenii sunt experţi, şi că directorul nu avea oricum timp să răsfoiască revista respectivă (de parcă revista ar fi avut un număr de pagini cât DEX-ul, şi răsfoirea ei ar fi fost o activitate laborioasă). Se pare că adulţii i-au cam invidiat pe liceeni pentru gradul de avansare la care au ajuns.

Aşadar, de 1 iunie am învăţat că n-am fost creaţi ca să devenim sfinţi, că conceptul de sfânt şi de inocent e demult perimat, că acum se poartă pornografia, calea desăvârşirii noastre social-europene. Sub-animalizarea unui popor pe care vrei cu tot dinadinsul să îl extermini, şi care e aşa beat de cioara de pe gard pe care i-o arăţi că îţi pică în braţe. Vorba părintelui Savatie, bun întâlnişul Uniune Europeană!

Vă rog, cei care încă credeţi că aţi fost creaţi să deveniţi sfinţi, scoateţi-vă gărgăunii din cap şi evoluaţi! Evoluaţi vă rog, evoluaţi…