Journey to recovery

Azi am primit, pe un ton underground şi speriat, un material religios pentru traducere. De fapt, câteva consideraţii din avion, şi nişte pagini din Biblie în engleză, să mă ajute cu versetele. Pentru că nu ştiam din ce versiune a Bibliei sunt, m-am apucat să caut o Biblie ortodoxă în engleză pe net. Ce am găsit – nu o Biblie tradusă, dar nu contează – a fost o pagină pe care erau sumedenie de materiale misionare. Unul dintre ele era un set cu dvd si nişte cărţi, care se numea “Journey to Recovery” (Drumul către recuperare). Se adresa celor care vor să-i convingă pe alţii, care sunt dependenţi (de droguri, alcool, sex, etc.), să renunţe la obiectul dependenţei lor. Spunea acolo că are tot ce trebuie.

Vindecare lăuntrică. Cele mai bune cuvinte care pot descrie viaţa duhovnicească, cred. Cu căderile şi ridicările ei, cu momentele ei de năvalnică bucurie, de extaz pe care-l simţi la prima dragoste, cu lacrimile amare şi cu durerea şi revolta pe care o simţi când îţi vezi nimicnicia. Înţelegerile fără cuvinte. Mângâierile. Biciul. Nu trebuie să fii oficial dependent pentru a avea nevoie de vindecare lăuntrică. Toţi suntem dependenţi de mândrie, mânie, necurăţie de multe feluri, lăcomie, lene… Ca să ne sfinţim, trebuie să transpirăm destul de tare ca să ne vindecăm de ele. Stareţul mănăstirii Podromu de la Athos spunea că acum ne putem satisface aceste patimi, însă în veşnicie chinurile iadului vor consta tocmai din faptul că, rămaşi cu poftele şi patimile de care nu ne-am vindecat aici, în viaţa asta scurtă, nu vor mai putea fi satisfăcute.

Cum ne vindecăm? Pentru unul care face parte din categoria bigot, fanatic ortodox şi anti-ecumenist, răspunsul e simplu. Mergem, luăm în mână un îndreptar de spovedanie, ne strângem şi curajul pe care nu-l avem şi facem o listă cu păcate, îi cerem unui preot să ne spovedească, citim rugăciunile dinainte de spovedanie, mergem la preot, citim lista, la sfârşit zicem “acestea şi mai mari decât acestea am făcut”, ascultăm rugăciunea de dezlegare de păcate, luăm un canon pentru îndreptare (de infecţie scapi cu antibiotic) şi mergem acasă. Acasă citim rugăciunile de după spovedanie, şi dacă preotul, după ce ne-a dat canonul, ne-a zis “poţi să te împărtăşeşti”, citim şi rugăciunile de dinainte de împărtăşanie, şi mergem să ne împărtăşim. Dacă nu, visăm la unirea cu Dumnezeu. La primul nivel nu contează că n-am lacrimi. Nici căinţă. Dar mai am de muncit. Pentru că e şi multă muncă în joc. Deci, cam atât. Dacă sunt bolnav, merg la sfântul Maslu. Citesc din Biblie, citesc din cantitatea uriaşă de cărţi duhovniceşti de pe piaţă, sau ce-mi zice duhovnicul – preotul la care m-am spovedit – să citesc. Numai că încerc să nu-mi mai găsesc scuze pentru nemerniciile mele. Am acces gratuit şi non-stop (nu râde, e pe bune) la un ajutor exterior, obiectiv, din partea unui om care mă iubeşte mai mult decât viaţa lui – duhovnicul meu. Cu el mă consult în toate problemele, şi în faţa lui îmi recunosc căderile şi jegul. Îmi ştie toate cutele sufletului. Îmi doreşte bine veşnic. Oricum ar fi acest preot, el este un microfon prin care Dumnezeu vorbeşte. Călătoria nu se termină aici, pe lumea asta. Ea poate avea loc şi dacă n-am dvd player, şi dacă n-am chef să citesc prea mult. Dar îmi trebuie maturitate. Dacă n-o am, o să fiu ajutat s-o capăt. Vindecarea se lucrează prin tainele lui Dumnezeu, cu care eu nu pot să fac liste, şi nu pot nici să le disec să văd ce se întâmplă acolo.

Am mereu în faţa ochilor pe prietenii mei (nu pot să le zic fraţi, pentru că ei s-au rupt de trupul din care eu fac parte) (neo-)protestanţi. Nu au fost niciodată ortodocşi. Sau au fost ortodocşi statistic – cei care merg la biserică atunci când îşi aduc aminte, sau deloc, şi pentru care Crăciunul înseamnă Moşul şi porcul, şi Paştele iepuraşul şi mielul-. Undeva, când le-a fost greu, a venit un neo-protestant la ei şi le-a dat un umăr pe care să plângă şi poate nişte bani. Atunci au renunţat la ceva ce n-au ştiut vreodată că aveau: la tainele Bisericii. La unirea cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie. La cea mai mare fericire. Nici acum nu ştiu că se pot întoarce – sau ştiu şi nu cred. Fără să ştie, au dat lupta cu jegul pentru sfinţenie, pe o discuţie între prieteni, la un pahar de cola şi la un film horror unde râdem psihotic. Prietenilor mei (neo-)protestanţi le lipseşte – ca şi ortodocşilor statistici – îndrumarea spirituală prin viaţă. Se trezesc însinguraţi şi trişti, neştiind ce le lipseşte, căci văd şi portofelul nu foarte gol, şi ceata de prieteni de la uşă.

Pe chilia părintelui Iustin de la Petru Vodă e un text pe care scrie că un ateu e un om foarte moral. Nu merge la biserică, nu se roagă, nu crede în Dumnezeu şi în sfinţi, nu posteşte, dar moral e. Îmi e jale de prietenii mei (neo-) protestanţi, morali – nu beau, nu fumează, sunt cât se poate de corecţi – pentru că-i văd singuri. Şi de atei la fel. Mircea Vulcănescu cică: americanii au văzut că nu vine Dumnezeu să-i mântuiască, s-au mântuit singuri. (Neo-)protestanţii, prin definiţie, sunt cei mântuiţi din oficiu. Ortodocşii se luptă pentru mântuire. Dacă nu-l reînnoim pe Dumnezeu în noi, prin luptă necontenită şi dându-i şansa să Se lupte El pentru noi, atei rămânem. Fără împărtăşanie, suntem fără El. Nişte oameni extraordinari, văd câtă frumuseţe a revărsat Domnul în ei; rămân cu ochii legaţi.

Părintele Amfilohie Brânză a zis ceva ce m-a mângâiat mult. Un tânăr a murit şi îngerul păzitor nu găsea nimic bun la el, ca să-l scape de iad. Dar într-un colţ a găsit lacrimile mamei lui. Au înclinat balanţa, şi tânărul a scăpat. Odată cu recuperarea şi cu vindecarea mea, i-aş vrea aproape, lângă mine, ca să luptăm împreună pentru bucuria adevărului. Pentru fericirea de a fi ţinuţi în braţe de Dumnezeu, în mod sensibil. Până atunci, rămânem cu lacrimile. Eu cu cele ale tristeţii de a-i vedea în ceaţă (ştiu, blând spus), ei cu acea întrebare căreia nu vor să-i vadă răspunsul. Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduim să ajungem, cu blândeţe şi rugăciune dând vălul de pe ochii lor, la fericitul sfârşit al călătoriei. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ciocolată şi dragoste

Conform unei replici “ştiinţifice” din Avocatul diavolului, dacă mănânci o cantitate suficient de mare de ciocolată te simţi ca şi cum ai fi îndrăgostit. Replica anulează esenţa dragostei – şi anume revărsarea către celălalt – înlocuind persoana şi sentimentul cu o reacţie chimică produsă în organism. Deşi filmul e destul de vechi, lucrurile stau cam tot aşa, numai că acum ciocolata a atras după sine o târlă de alte obiecte – mâncăruri, fiinţe către care suntem gata să ne revărsăm un simulacru de dragoste. “Iubim” din ce în ce mai multe lucruri. De exemplu, cartofii prăjiţi, pantofii cu bot rotund, cafeaua, magazinele, un fotoliu, jucării de pluş (astea ne iubesc şi ele pe noi, declarând-o sus şi tare de pe inimioare şi cu vocile stridente cu care sunt prevăzute), flori, câini vagabonzi, maşini, pisici stradale, etc. Mulţi ar zice că prin frumuseţea florilor şi ochii câinilor vagabonzi, şi prin savoarea mâncărurilor, Dumnezeu le vorbeşte şi ei sunt perceptivi la acest fel de a comunica. Întrebarea e cum de nu le vorbeşte acelaşi Dumnezeu prin zdrenţele de pe aurolaci, din spatele ridurilor pensionarilor care stau la coadă la paracetamol, prin ochii copiilor străzii care cer o mie de lei? Cum de Îşi închide Dumnezeu gura când vine vorba despre cei 17 milioane de copii avortaţi, despre bătrânii care mor prin spitale pentru că n-au 5 lei ca să-i dea asistentei pentru perfuzie, despre fetele de 14 ani – carnea vie a portarilor de la Spitalul Colentina – despre incubatoarele vechi de 25 de ani de la Spitalul Judeţean Sibiu?

Mă înfurii mereu (da, ştiu, creştinul nu trebuie să se înfurie niciodată) când îmi văd vecinele dând de mâncare câinilor vagabonzi din curtea blocului (carnea cea mai bună, cumpărată special pentru aşa suflete gingaşe), dar se dau la doi metri când trece un aurolac pe lângă ele.

Iubim cu multiple choice. Numai ce ne convine. Dacă primim înapoi dublu din cât am dat înapoi şi dacă nu implică jertfă, cu atât mai bine. În lumea în care suntem cel mai adesea puşi în faţa alegerii, ne alegem şi ce să iubim. Evaluăm, ca nu cumva să ieşim în dezavantaj, şi când am găsit ne ţinem strâns de “descoperirea” noastră, urmând-o până în pânzele albe, chiar dacă această urmărire ne dezumanizează. Nu mai avem neapărată nevoie de un suflet pe care să-l iubim; un obiect ne este de ajuns, şi în lipsa lui dacă obţinem o stare de euforie pe altă cale, este absolut în regulă. Ne alegem cu starea de îndrăgosteală şi scăpăm şi de responsabilitatea menţinerii relaţiei. Facem din ce în ce mai uşor transferul de la ursuleţul de pluş care, apăsat pe burtică, ne spune I love you la partenerul de la care vrem să obţinem o faţă zâmbitoare, un orgasm şi nişte bani.

Ne tratăm unii pe ceilalţi ca pe nişte gadget-uri, găsim noi modalităţi de a ne spori mâzga egoistă şi viermănoasă (aka. dragostea). Sufletul, intangibil şi ne-pipăibil (aşadar, nu-ţi oferă satisfacţie imediată simţurilor), l-am eliminat de mult din ecuaţie.

Dragostea am redus-o la o reacţie fizico-chimică sau la o încercare de a ne împăca conştiinţa dând de mâncare câinilor vagabonzi. Sufletul nu mai este de mult în peisaj, şi ciocolata este indubitabil savuroasă.