Journey to recovery

Azi am primit, pe un ton underground şi speriat, un material religios pentru traducere. De fapt, câteva consideraţii din avion, şi nişte pagini din Biblie în engleză, să mă ajute cu versetele. Pentru că nu ştiam din ce versiune a Bibliei sunt, m-am apucat să caut o Biblie ortodoxă în engleză pe net. Ce am găsit – nu o Biblie tradusă, dar nu contează – a fost o pagină pe care erau sumedenie de materiale misionare. Unul dintre ele era un set cu dvd si nişte cărţi, care se numea “Journey to Recovery” (Drumul către recuperare). Se adresa celor care vor să-i convingă pe alţii, care sunt dependenţi (de droguri, alcool, sex, etc.), să renunţe la obiectul dependenţei lor. Spunea acolo că are tot ce trebuie.

Vindecare lăuntrică. Cele mai bune cuvinte care pot descrie viaţa duhovnicească, cred. Cu căderile şi ridicările ei, cu momentele ei de năvalnică bucurie, de extaz pe care-l simţi la prima dragoste, cu lacrimile amare şi cu durerea şi revolta pe care o simţi când îţi vezi nimicnicia. Înţelegerile fără cuvinte. Mângâierile. Biciul. Nu trebuie să fii oficial dependent pentru a avea nevoie de vindecare lăuntrică. Toţi suntem dependenţi de mândrie, mânie, necurăţie de multe feluri, lăcomie, lene… Ca să ne sfinţim, trebuie să transpirăm destul de tare ca să ne vindecăm de ele. Stareţul mănăstirii Podromu de la Athos spunea că acum ne putem satisface aceste patimi, însă în veşnicie chinurile iadului vor consta tocmai din faptul că, rămaşi cu poftele şi patimile de care nu ne-am vindecat aici, în viaţa asta scurtă, nu vor mai putea fi satisfăcute.

Cum ne vindecăm? Pentru unul care face parte din categoria bigot, fanatic ortodox şi anti-ecumenist, răspunsul e simplu. Mergem, luăm în mână un îndreptar de spovedanie, ne strângem şi curajul pe care nu-l avem şi facem o listă cu păcate, îi cerem unui preot să ne spovedească, citim rugăciunile dinainte de spovedanie, mergem la preot, citim lista, la sfârşit zicem “acestea şi mai mari decât acestea am făcut”, ascultăm rugăciunea de dezlegare de păcate, luăm un canon pentru îndreptare (de infecţie scapi cu antibiotic) şi mergem acasă. Acasă citim rugăciunile de după spovedanie, şi dacă preotul, după ce ne-a dat canonul, ne-a zis “poţi să te împărtăşeşti”, citim şi rugăciunile de dinainte de împărtăşanie, şi mergem să ne împărtăşim. Dacă nu, visăm la unirea cu Dumnezeu. La primul nivel nu contează că n-am lacrimi. Nici căinţă. Dar mai am de muncit. Pentru că e şi multă muncă în joc. Deci, cam atât. Dacă sunt bolnav, merg la sfântul Maslu. Citesc din Biblie, citesc din cantitatea uriaşă de cărţi duhovniceşti de pe piaţă, sau ce-mi zice duhovnicul – preotul la care m-am spovedit – să citesc. Numai că încerc să nu-mi mai găsesc scuze pentru nemerniciile mele. Am acces gratuit şi non-stop (nu râde, e pe bune) la un ajutor exterior, obiectiv, din partea unui om care mă iubeşte mai mult decât viaţa lui – duhovnicul meu. Cu el mă consult în toate problemele, şi în faţa lui îmi recunosc căderile şi jegul. Îmi ştie toate cutele sufletului. Îmi doreşte bine veşnic. Oricum ar fi acest preot, el este un microfon prin care Dumnezeu vorbeşte. Călătoria nu se termină aici, pe lumea asta. Ea poate avea loc şi dacă n-am dvd player, şi dacă n-am chef să citesc prea mult. Dar îmi trebuie maturitate. Dacă n-o am, o să fiu ajutat s-o capăt. Vindecarea se lucrează prin tainele lui Dumnezeu, cu care eu nu pot să fac liste, şi nu pot nici să le disec să văd ce se întâmplă acolo.

Am mereu în faţa ochilor pe prietenii mei (nu pot să le zic fraţi, pentru că ei s-au rupt de trupul din care eu fac parte) (neo-)protestanţi. Nu au fost niciodată ortodocşi. Sau au fost ortodocşi statistic – cei care merg la biserică atunci când îşi aduc aminte, sau deloc, şi pentru care Crăciunul înseamnă Moşul şi porcul, şi Paştele iepuraşul şi mielul-. Undeva, când le-a fost greu, a venit un neo-protestant la ei şi le-a dat un umăr pe care să plângă şi poate nişte bani. Atunci au renunţat la ceva ce n-au ştiut vreodată că aveau: la tainele Bisericii. La unirea cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie. La cea mai mare fericire. Nici acum nu ştiu că se pot întoarce – sau ştiu şi nu cred. Fără să ştie, au dat lupta cu jegul pentru sfinţenie, pe o discuţie între prieteni, la un pahar de cola şi la un film horror unde râdem psihotic. Prietenilor mei (neo-)protestanţi le lipseşte – ca şi ortodocşilor statistici – îndrumarea spirituală prin viaţă. Se trezesc însinguraţi şi trişti, neştiind ce le lipseşte, căci văd şi portofelul nu foarte gol, şi ceata de prieteni de la uşă.

Pe chilia părintelui Iustin de la Petru Vodă e un text pe care scrie că un ateu e un om foarte moral. Nu merge la biserică, nu se roagă, nu crede în Dumnezeu şi în sfinţi, nu posteşte, dar moral e. Îmi e jale de prietenii mei (neo-) protestanţi, morali – nu beau, nu fumează, sunt cât se poate de corecţi – pentru că-i văd singuri. Şi de atei la fel. Mircea Vulcănescu cică: americanii au văzut că nu vine Dumnezeu să-i mântuiască, s-au mântuit singuri. (Neo-)protestanţii, prin definiţie, sunt cei mântuiţi din oficiu. Ortodocşii se luptă pentru mântuire. Dacă nu-l reînnoim pe Dumnezeu în noi, prin luptă necontenită şi dându-i şansa să Se lupte El pentru noi, atei rămânem. Fără împărtăşanie, suntem fără El. Nişte oameni extraordinari, văd câtă frumuseţe a revărsat Domnul în ei; rămân cu ochii legaţi.

Părintele Amfilohie Brânză a zis ceva ce m-a mângâiat mult. Un tânăr a murit şi îngerul păzitor nu găsea nimic bun la el, ca să-l scape de iad. Dar într-un colţ a găsit lacrimile mamei lui. Au înclinat balanţa, şi tânărul a scăpat. Odată cu recuperarea şi cu vindecarea mea, i-aş vrea aproape, lângă mine, ca să luptăm împreună pentru bucuria adevărului. Pentru fericirea de a fi ţinuţi în braţe de Dumnezeu, în mod sensibil. Până atunci, rămânem cu lacrimile. Eu cu cele ale tristeţii de a-i vedea în ceaţă (ştiu, blând spus), ei cu acea întrebare căreia nu vor să-i vadă răspunsul. Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduim să ajungem, cu blândeţe şi rugăciune dând vălul de pe ochii lor, la fericitul sfârşit al călătoriei. Aşa să ne ajute Dumnezeu!