Despre dezbinare şi alţi demoni

Cam de un an încoace, tot aud de tot felul de dezbinări în Biserică. Îmi pare rău că am găsit-o într-o aşa perioadă tulbure, pe de altă parte îmi pare bine că am găsit-o totuşi. Mai întâi, dezbinări în Oaste la greu. Mai apoi, dezbinări la nivel de practică în practicarea credinţei – între bigoţi (pentru clarificare, babele care ţâţâie în timpul slujbei că n-ai batic pe cap sau că baticul e prea mic), aşa-zişii “fundamentalişti” (cei cărora le pasă, pe unii dintre ei îi găsiţi în blogroll) şi toleranţi (cei pentru care credinţa e o suită de griuri şi care zic că şi-aşa-i bine – rău nu e niciodată). Mai apoi, împroşcări gratuite cu noroi ale unor oameni admirabili, teologi profesionişti şi dedicaţi

Celor din urmă nici n-ar trebui să le pese, nici nu cred că-i deranjează prea tare. Dar dezbinarea este un sindrom social, asociat cu mârlănia – prin definiţie, gratuită – şi cu Matei 10,21. Atunci când nu va mai fi drum de la vecin la vecin, când intoleranţa se va instaura sub titlul de toleranţă, se pare că se vor apropia vremurile din urmă.

Le recomand fraţilor mei certaţi şi celor ce mereu se trezesc împroşcaţi cu noroi să ia o gură de aer proaspăt, să clipească din ochi de câteva ori ca să le treacă peisajul roşu, să fie hotărâţi să nu se dezbine (nici între ei nici cu ei înşişi, renunţând la ceea ce cu adevărat contează), şi să citească nuvela lui Gogol: Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici. Ajută la lămurirea scopurilor. Şi e şi o porţie bună de râs.