Fata cu basma

Înainte să plec în Ucraina, un ultim cuvânt. Azi am fost caracterizată, de un om care se consideră deschis la minte, drept fata cu basma. Mai precis, a zis “nu-mi plac fetele cu basma”. Culmea e că nici nu mă cunoaşte. Scriu asta ca să atrag atenţia asupra unei mutaţii de categorie: din prea mult liberalism, riscăm să devenim cu adevărat farisei, acuzându-i pe ceilalţi de fariseism. Cu asta “împuşcăm” 2 iepuri: nici Scripturile nu le respectăm (pentru basmaua de pe capul femeii care se roagă este “reglementată” în Scriptură, având la bază un context istoric: în Corintul Sfântului Pavel, femeile desfrânate nu purtau nimic pe cap), nici poruncile Domnului – nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Ca sindrom al epocii de mare viteză în care trăim: etichete puse repede, iertate greu, care lasă răni adânci. În urma acestei mutaţii categoriale, cei etichetaţi drept pietişti/bigoţi/farisei, sunt puşi la colţ când, de fapt, ei doar fac eforturi pentru a respecta canoanele şi poruncile. Într-un episod următor, afurisirea femeilor care poartă haine bărbăteşti, tot conform canoanelor Sfinţilor Părinţi.

Cerșetoarea din foișorul brâncovenesc

Am stat, pentru o scurtă perioadă, într-unul dintre locurile de mare importanță pentru sufletul poporului român. Este o mănăstire unde rândunicile, împreună cu oamenii, Îl slăvesc pe Dumnezeu de dimineață până seara și unde am avut șansa de a fi într-o frântură de rai.

Într-o dimineață, după Sf. Liturghie, stăteam într-o minune de piatră albă și caldă, cu contururi grațioase, de o noblețe desăvârșită, într-unul din foișoarele brâncovenești din incinta mănăstirii. A venit și o bătrânică (destul de vie și nu foarte bătrânică) alături de care mâncasem de multe ori la trapeză, și s-a așezat pe una din bănci, lângă mine. Își începea litania cerșitului la fiecare persoană pe care o vedea ieșind din biserică (la ieșire trebuia să treci prin foișor) și mai obținea din când în când câte ceva.

M-am gândit că și noi, românii, facem cam la fel. Suntem într-o țară peste care minunile și binecuvântările lui Dumnezeu se revarsă nenumărate, dar nu le mai vedem. Avem povățuitori și oameni de autentică cultură, prin care putem auzi șoapta Domnului la urechea noastră, dar nu-i mai băgăm în seamă. Stăm și cerșim ultimele noutăți și descoperiri, ne cerșim desfrâul și banul pe care celelalte nații ni-l aruncă în milă, și ne tot oferim scuze să nu ne dospim sufletul la razele dragostei și credinței revărsate asupra noastră.

Nu ne mai știm de mult valoarea, potențialul, inteligența și genialitatea, și atunci când ni le recunosc alții și sunt dispuși să ne arunce niște fărămituri în schimbul lor, ne închinăm lor. Nu mai băgăm de mult în seamă nici tradiția nici istoria, nu mai vedem unde suntem de fapt, pentru că mereu privim la ceea ce au alții, infinit mai sărac decât averea noastră.

Băbuța care cerșea nici nu se uita în jur, era încruntată și vâna pe cei care treceau pe lângă ea. Numai unii – puțini – îi dădeau ceva, ea îi binecuvânta, și apoi își continua vânătoarea. Vânătoarea după ce au alții mereu ne orbește, și nu mai vedem ce avem noi înșine. Ea nu se vedea nici atât de sănătoasă, nici atât de în putere cum o vedeam eu. Poate nu era, nu știu, dar părea destul de plină de energie. Era toată ziua pe la mănăstire, și pierdea timpul cam mereu, dar nu ajuta nici la bucătărie, nici în altă parte. Se mulțumea cu hârtiile de un leu aruncate de jenă și de milă, și cu părerea de neputință pe care și-o făcuse despre ea însăși. Așa cum facem și noi, românii, în nesfârșita noastră tranziție spre ziua de mâine, încruntată și nemulțumită, bolnavă și bătrână, cu grumazul sufletului pregătit să fie spânzurat de frânghia lenei.

Mereu aducându-ne scuze în sprijinul orbirii noastre, trăim suspendați într-o stare de cerșetorenie, revoltându-ne mereu că în țara asta trebuie să dai șpagă ca să obții ceva, că medicii sunt incompetenți, că e plin de hoți și de aurolaci, că fetele se prostituează și mai ales – atenție, mai ales – că străinii nu ne prea văd cu ochi buni. Litania nemulțumirii noastre nu ne va ridica vălul de pe ochi, și nu ne vom vedea comorile dacă nu facem un substanțial efort să depășim tendința ce ne mână către cerșetorenie și către lene, către „para mălăiață”. Altfel, o să se ne încremenească anii în minunea asta de țară, și nici măcar n-o să știm că am trăit aici. Așa cum spune un poet din închisorile comuniste: ne vom trezi în groapă, fără să știm vreodată c-am fost vii.

Frica de foame

De pe la ora 21, în Kaufland sunt reduceri de aproape 70% la fructe și legume. M-am nimerit din întâmplare acolo și m-am cam speriat. Mi-am „adus aminte” (impropriu spus, pentru că nu am conștientizat acele timpuri, dar mi s-au povestit) de criza permanentă de mâncare din timpul comunismului. Oamenii se înghesuiau să cumpere ridichi cu 5000, struguri cu 30000, banane și ceapă egipteană aprinsă – deși era și ceapă românească, bună, în Piața Obor la vreo 200 de metri. Era o adevărată luptă. Nu erau oamenii săraci, dar păreau total luați de valul ieftinirilor. Când mama a văzut prețurile nu i-a venit să creadă, și s-a apucat să cântărească și să evalueze, și să umple coșul, bineînțeles. O doamnă a început să ne compătimească că nu am mai prins nectarine. Oamenii cărau cărucioare de supermarket pline cu mere. Comportamentul acesta, de oameni înspăimântați de faptul că mâine nu vor mai avea de mâncare și că totul o să dispară din magazine, este altă urmă adâncă, de neșters, pe care comunismul a lăsat-o în mințile și în sufletele neamului nostru. Este o urmă transmisă din generație în generație, pentru că cei care se înghesuiau nu erau bunici și nici de vârsta părinților mei, ci oameni la 30-35 de ani maxim, așa că m-am gândit că traumele se transmit repede.

Românii sunt speriați de foame. Toată truda lor se duce pe mâncare, și nu mai au timp nici de dragoste (n.b. n-am zis sex), nici de a-și educa copiii, ca să nu mai zic nimic de Dumnezeu. Foamea se reduce, la noi, la cantitatea de „alimente” (zicea un părinte prooroc că vom mânca moarte, și cred că proorocia se cam împlinește în universul e-urilor) pe care simțim că e musai să o înghițim zilnic, și fără de care nu ne găsim liniștea. Măcar să știm că sunt acolo, chiar dacă ne-am îmbuibat și nu vom mai putea mânca nimic în următoarele 16-20 de ore. În afară de profunzimea acestei foame, care ne coșmărește viața, ne lăsăm duși de valul de reduceri.

Cam totul e la reducere azi. La reducere de jertfă și de efort intelectual și sufletesc mai ales, nu la reducere de bani, că de bani avem nevoie, aparent, din ce în ce mai mult. Efortul de a deveni un om cu carte e redus substanțial de banii și de pilele cu care facem școala, liceul și inevitabil, facultatea. La fel și cel al obținerii unei slujbe bune – faci niște cursuri, te acoperi tot cu hârtii, mai stagnezi cu gânditul că oricum e cald afară, și te descurcă în final un prieten (al unui prieten al unui prieten…) al mătușii. Rezidențiatul se cumpără de mult pe bani buni, și așa ne trezim în câțiva ani cu operații dezastroase. După mine, cam uităm de foamea sufletească, duhovnicească, intelectuală. Nu mai este, pentru că stă îngropată undeva la fundul frigiderului, sub oala cu calamar. Nu ne mai e foame nici de înțelepciune, pentru că nu mai e nevoie de ea, dacă ai bani se rezolvă lucrurile și fără ea.

În plus, tipul ăsta al doilea de foame se potolește cu efort mare. Trebuie renunțat la lume, la hihăituri oligofrenice, la sandalele cu toc de 40 de cm și la fustele cu paiete purtate la ora 1 ziua. Trebuie să învățăm să surâdem cu decență și delicatețe, în loc să ne vărsăm mațele pe jos de râs. E nevoie să stăm 4 ore (crimă, ce mai!) duminica în picioare în biserică – mai bine mergem la secte, că la ei e mai simplu, nu mai e nevoie să te tot spovedești, și au bănci în camerele de rugăciune, ca să nu obosim - să citim altceva decât Libertatea, să ascultăm altceva decât Vama Veche. De fapt, cred că nu se potolește niciodată. Pentru că atunci când apare foamea duhovnicească, toate se estompează, și ne pomenim că tocmai ne-am dat seama că facem parte din neamul lui Dumnezeu și că tot trâmbițează după noi să ne cheme în rândul sfinților. O chestie deloc ușoară, dar deloc neprovocatoare. Și cum împărăția cerurilor se ia cu năvală, și numai cei ce se silesc o dobândesc, ar fi o chestiune de decență să dăm năvală în biserici și în mănăstiri așa cum dăm la hipermarket, și să profităm de oferta bogată și variată de duhovnici, taine, comori de gând, slujbe și mai ales dragoste dumnezeiască care abia așteaptă să ne umple cărucioarele sufletești.

Cum una din caracteristicile omului frumos este să transfigureze durerea, vreau să cred că ne vom trezi și, descoperindu-ne frumusețea, vom părăsi corul grohăiturilor post-comuniste și ne vom transfigura frica de foame alimentară în nepotolită foame de har.

La mulţi ani!

La mulţi ani fraţilor şi la mulţi ani Maicii noastre Biserica! Maică, de fiecare dată când am avut nevoie de ceva m-ai ajutat. Nu-mi pot dori decât să rezişti până la sfârşitul veacurilor.

Şi pentru ca n-am cadou, o să preiau unul. De aici am avut azi parte de mare bucurie. Este pacea din spatele cuvintelor, acolo unde inimile se unesc într-Unul. Aşa cum numai în Biserică am simţit.

Văzând lumina cea de seară

O vecernie poate să fie o mare bucurie. O vecernie pentru că în mijlocul întunericului care se întinde peste noi, ca o pătură de moarte, se slujeşte luminii. Lumina, candelele, preoţii, credincioşii, hristoforii, se adună să se închine şi să vadă lumina cea de seară, cea din mijlocul întunericului, care-l biruie nu prin forţa şi intensitatea ei, ci prin faptul că nu se stinge niciodată.

Un gând îmbucurător şi dătător de multă forţă şi speranţă este acela că Hristos, intrat în noi de la botez, nu va ieşi cu nici un chip de acolo. Orice am face, oricât de răi am fi, lumina cea din seara în care s-a cufundat sufletul nostru va rămâne acolo, va străluci în zâmbetele noastre chiar şi atunci când noi nu vom pofti s-o vedem, când ne vom întoarce privirea de la ea. Hristos nu Se lasă dat afară din casa noastră şi va ieşi, poate pentru rugăciunile altora, sau poate pentru mila Lui cea dumnezeiască, cândva la iveală, în lacrimile plânse sau în secunda de părere de rău care va spăla ticăloşia noastră; spunea un Părinte al Bisericii că Hristos stă la pândă şi aşteaptă un prilej să ne mântuiască – o pâine aruncată în silă, o vorbă bună spusă de complezenţă, orice – că pentru El asta-i important. Atunci de ce nu e şi pentru noi? De ce e mai important pentru noi ultimul model de telefon mobil decât veşnicia noastră? Ca să ne fofilăm, om zice: lumea, societatea, nu ne învaţă. Aşa e, bună scuză – nu ne învaţă. Dar noi suntem vinovaţi în primul rând că nu vrem şi că nu căutăm să învăţăm, şi pentru asta nu avem nici o scuză. Din lene, mergem cu turma, o bârfim pe Monica Bârlădeanu şi o admirăm pe Mihaela Rădulescu, vedem cum ne întunecăm, cum ne golim, cum ni se face din ce în ce mai frică să fim singuri cu noi, şi nu zicem măcar o dată Doamne, dă-mi puterea să scap din mlaştina asta!

Lui Dumnezeu nu-I putem dărui decât voinţa noastră. Angajamentul nostru de a fi în slujba luminii, a lui Hristos. Ne aşteaptă să vrem să ieşim din întuneric ca să ne umple El de lumină sufletească, de sănătate trupească, de El. Şi nouă ne e lene…

Aşa cum se revarsă lumină din candelele aprinse noaptea în faţa icoanelor de har, aşa curge şi lumina lui Hristos în noi. N-am pierdut-o încă, pentru că se mai slujesc vecernii, Sfinte Liturghii, oamenii se mai închină când trec prin faţa bisericii, şi pentru că Dumnezeu ne iubeşte, ca pe un popor binecredincios şi dreptmăritor. Se va stinge vreodată? Nu. Nu, atât cât suntem aici. Noi avem doar responsabilitatea s-o înteţim, ca să nu se stingă; în noi şi în alţii. Atât cât suntem aici, lumina din sufletele noastre înserate ne poate încă arăta drumul spre cunoaşterea noastră dreaptă şi spre recunoaşterea milei ce ne ţine în viaţă, ce ne permite încă să respirăm. Dacă nu ne grăbim un pic şi dacă nu înteţim focul cu o rugăciune (chiar şi numai spusă, dacă nu şi simţită), cu o metanie, cu o bunătate făcută cuiva, sfârşitul ne va aduce şi întunericul. Şi abia atunci, Lumina, Hristos, ni Se va refuza. Veşnic. Păcat?