Picioare umflate, spate drept
iulie 14, 2008
M-am întors aseară din Moldova cu picioarele umflate, dar cu spatele drept. 2 zile m-am infuzat cu demnitate, simplitate şi har. Avem nevoie de atât de puţin ca să fim cu adevărat împliniţi.
La Sihăstria, un pământ născut parcă atunci din soare şi ţinut cu delicateţe în braţe de Dumnezeu Atotiubitor, a fost acasă. Prima oară când nu am simţit nevoia să fac poze – de ce aş fi făcut poze acasă?
La Petru-Vodă, cum am ajuns, mi-am şi luat prima lecţie. Mergeam la cimitir să duc florile la mormântul Părintelui Calciu, şi-mi iese în faţă un câine negru, cu limba mov. Nu m-a muşcat, dar tot vroia să muşte din flori, şi nu mă lăsa nicio clipă. Pe pod, un părinte bătrân, văzându-ne, n-a ezitat. I-a tras una cu bastonul şi l-a gonit definitiv. Aşa am învăţat că cu răul nu se fac nici acorduri, nici compromisuri. Se alungă pur şi simplu, fără scuze inutile şi fără să-l laşi să muşte vreo bucăţică din tine. Părintele Iustin, ne-a primit pe fugă, se ducea să slujească la priveghere. Erau toţi atât de frumoşi, îmbrăcaţi în alb, ca la Înviere. A doua zi, când a venit Mitropolitul Teofan, am stat la sfinţirea paraclisului şi am intrat în altar. La strană a cântat – îngereşte şi cu putere, ca de obicei – Byzantionul. Predica: zburăm cu 2 aripi: credinţa şi smerenia. Discreţia, naturaleţea, umanitatea noastră. Mergeam prin curtea mănăstirii, zic unui părinte sărut mâna şi-mi răspunde: şi faşeţi? Abia azi mi-am dat seama că parcă ştia că toată lumea mă aştepta la autocar. Deci, era să rămân acolo.
Marea surpriză nu a fost Sihla, ci Bistriţa. “Iubita” mea. Bistriţa moldoveană şi TIsmana. Aici, zidurile respiră tămâie, şi mă respiră. Parcă mă trag într-un plămân de linişte şi de eternitate. Şi mă lasă să-mi iau oarece distanţă de fuga aberantă şi înrăitoare a vieţii de zi cu zi. Da, deja m-aş întoarce la Moldova. Este umbrela sub care stau, să mă apăr de arşiţă.
