Viagra

Sunt una dintre miliardele de persoane care sunt în permanenţă bătute la cap cu spam-uri şi cu tot felul de mesaje infiltrate prin locuri neaşteptate din căsuţa de poştă electonică, care mai de care mai liniştitoare de suflet. Tocmai am primit o nouă rundă, şi ca de obicei le-am şters fără să mă uit la ele.

O majoritate covârşitoare o constituie cele ce laudă extraordinarele calităţi ale medicamentelor şi/sau tratamentelor (nu mă pricep, şi nici nu simt nevoia să-mi cer scuze pentru asta) de mărire a potenţei sexuale masculine. Cât mai lungi şi sugestive descrieri puse – ca un fel de compuneri oligofrene – în rândul de subiect.

Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor minţii a fost cea a unui frate de-al meu care, ca şi mine şi ca şi noi toţi de altfel, a fost creat cu o demnitate mai presus de a îngerilor, şi în scopul clar de a se îndumnezei, de a se sfinţi, şi care stă gol (şi pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru) în mijlocul unei camere extrem de luminate – sub lumina reflectoarelor – şi îşi admiră organele sexuale mutilate de influenţa drogurilor binefăcătoare. Mărimea şi rezistenţa lor – pe care până acum nici nu le bănuia – îl şochează şi în final ajung să îl obsedeze, punându-şi amprenta asupra întregului lui comportament. Ajunge o maşină de sex, explorând la infinit potenţialul său sexual, care nu numai că este falsificat ci îi falsifică întreaga existenţă, îi bagă sufletul în groapa de gunoi şi – ca o bomboană pe colivă (atenţie la sensul colivei, a nu se înlocui cu cireaşa de pe tort) – îl face să se simtă şi fericit pe chestia asta.

Ştiu foarte bine, ca o vajnică absolventă de filologie ce sunt, că în postmodernism (adică prezent) sufletul nu prea mai contează. Nici intimitatea, de altfel; pudoarea e eliminată, ca şi sensul spiritual al proprietăţii private şi neîncălcabile – paradoxal, din ce în ce mai încălcată, deşi oficial ea este venerată ca temelie a gândirii democratice – şi se instalează, cu bocancii plini de noroi pe masă, exhibiţionismul. Importantă e carnea, hoitul. Idealiştii încă se mai chinuie să mai descopere sensuri metafizice în plăcerile hoitului, dar pe măsură ce se cufundă tot mai în adânc, începe şi procesul sinuciderii – mai întâi spirituală, apoi fizică. A propos, în Bucureşti e un spectacol de teatru – despre care voi vorbi fără să fi mers şi fără să intenţionez să merg la el – care se cheamă Sado Maso Blues Bar. O să-l trec pe lista de simptome.

În urma miraculoasei pastile, viaţa fratelui meu devine incredibilă. O cursă fascinantă prin trup, simţindu-se din ce în ce mai tânăr şi mai puternic. Din ce în ce mai dependent de fapt, pierderea lui – dureroasă până la sânge de Dumnezeu – din rândurile sfinţilor, greu recuperabilă (să nu încetăm să credem în mila lui Dumnezeu, totuşi analizez un caz absolut obiectiv), devine musca ce aţâţă pornografia – în curând, cea mai de preţ valoare a lumii noastre în numele „libertăţii”. Luat de val, uită că de fapt sufletului trebuie să-i dea cea mai mare atenţie, să-l exploreze şi să „tragă” de el şi să-l umfle la maxim. În schimb, îi dă jeguri, balegi, îi înfundă gura cu scârba unui act sexual care, devenind continuu, nu mai provoacă nici un fel de plăcere, ci este purtat doar de obişnuinţă. Aşa că şi sufletul – din aceeaşi obişnuinţă – se tot retrage, se micşorează, se face plat ca să nu mai încurce nici să mai deranjeze, pe scurt, capătă dimensiunile unei pastile de Viagra.

Diferenţa esenţială între sufletul astfel intrat la apă şi obiceiurile obsedante de satisfacere a trupului este că sufletul nu dispare niciodată. Pastila rămâne, şi există chiar şi potenţialul de a se umfla din nou, până îşi recapătă supremaţia naturală, normală, divină. Dacă vrea cineva să îşi „umfle” iar sufletul, trebuie să se supună unei operaţii incredibil de dureroase, cu riscuri de 99,99..% (cu credinţă foarte tare ele pot fi diminuate la 0,1% sau chiar la 0%), operaţie ce va dura toată viaţa şi pentru care chirurgul îşi va pune sufletul. Dacă merită, o să-l mai întreb pe fratele meu peste ceva timp.

Lumina cea de seară

Ieri stăteam la rând să mă închin la moaştele Sfântului Nectarie, care m-a ajutat foarte mult şi despre care sper să povestesc altă dată. Pe dealul de la Radu-Vodă era un peisaj absolut minunat. Se lăsa seara, nişte nori subţiri şi luminoşi stăteau alineaţi, perfect paraleli, pe cerul de un albastru ca de sticlă, clar şi totuşi întunecat. În faţă, copacii mari, dezgoliţi. Se auzea Luminânda, pe care o cântam toţi cei de la coadă, la unison cu cei din biserică. Apoi, de mai multe ori, ca la orice vecernie, Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Peste toate, strălucea lumina de la racla Sfântului Nectarie şi Dumnezeu parcă cânta şi El cot la cot cu noi. S-a păstrat sentimentul de apropiere şi de prea-plin de bucurie pe care îl avusesem toată ziua, de când m-am dus la liturghie dimineaţa şi până am adormit. Toate astea mi-au adus aminte de ceva de am scris demult, când îmi era tare dor să merg la o vecernie la mănăstire. Deci, urmează:

Văzând lumina cea de seară

O vecernie poate să fie o mare bucurie. O vecernie pentru că în mijlocul întunericului care se întinde peste noi, ca o pătură de moarte, se slujeşte luminii. Lumina, candelele, preoţii, credincioşii, hristoforii, se adună să se închine şi să vadă lumina cea de seară, cea din mijlocul întunericului, care-l biruie nu prin forţa şi intensitatea ei, ci prin faptul că nu se stinge niciodată.

Un gând îmbucurător şi dătător de multă forţă şi speranţă este acela că Hristos, intrat în noi de la botez, nu va ieşi cu nici un chip de acolo. Orice am face, oricât de răi am fi, lumina cea din seara în care s-a cufundat sufletul nostru va rămâne acolo, va străluci în zâmbetele noastre chiar şi atunci când noi nu vom pofti s-o vedem, când ne vom întoarce privirea de la ea. Hristos nu Se lasă dat afară din casa noastră şi va ieşi, poate pentru rugăciunile altora, sau poate pentru mila Lui cea dumnezeiască, cândva la iveală, în lacrimile plânse sau în secunda de părere de rău care va spăla ticăloşia noastră; spunea un Părinte al Bisericii că Hristos stă la pândă şi aşteaptă un prilej să ne mântuiască – o pâine aruncată în silă, o vorbă bună spusă de complezenţă, orice – că pentru El asta-i important. Atunci de ce nu e şi pentru noi? De ce e mai important pentru noi ultimul model de telefon mobil decât veşnicia noastră? Ca să ne fofilăm, om zice: lumea, societatea, nu ne învaţă. Aşa e, bună scuză – nu ne învaţă. Dar noi suntem vinovaţi în primul rând că nu vrem şi că nu căutăm să învăţăm, şi pentru asta nu avem nici o scuză. Din lene, mergem cu turma, o bârfim pe Monica Bârlădeanu şi o admirăm pe Mihaela Rădulescu, vedem cum ne întunecăm, cum ne golim, cum ni se face din ce în ce mai frică să fim singuri cu noi, şi nu zicem măcar o dată Doamne, dă-mi puterea să scap din mlaştina asta!

Lui Dumnezeu nu-I putem dărui decât voinţa noastră. Angajamentul nostru de a fi în slujba luminii, a lui Hristos. Ne aşteaptă să vrem să ieşim din întuneric ca să ne umple El de lumină sufletească, de sănătate trupească, de El. Şi nouă ne e lene…

Aşa cum se revarsă lumină din candelele aprinse noaptea în faţa icoanelor de har, aşa curge şi lumina lui Hristos în noi. N-am pierdut-o încă, pentru că se mai slujesc vecernii, Sfinte Liturghii, oamenii se mai închină când trec prin faţa bisericii, şi pentru că Dumnezeu ne iubeşte, ca pe un popor binecredincios şi dreptmăritor. Se va stinge vreodată? Nu. Nu, atât cât suntem aici. Noi avem doar responsabilitatea s-o înteţim, ca să nu se stingă; în noi şi în alţii. Atât cât suntem aici, lumina din sufletele noastre înserate ne poate încă arăta drumul spre cunoaşterea noastră dreaptă şi spre recunoaşterea milei ce ne ţine în viaţă, ce ne permite încă să respirăm. Dacă nu ne grăbim un pic şi dacă nu înteţim focul cu o rugăciune (chiar şi numai spusă, dacă nu şi simţită), cu o metanie, cu o bunătate făcută cuiva, sfârşitul ne va aduce şi întunericul. Şi abia atunci, Lumina, Hristos, ni Se va refuza. Veşnic. Păcat?

Terapie

Încă nu pot să-mi dau seama cum am reuşit să înghesui şi asta în weekendul meu fugărit, dar a fost o terapie, m-a bucurat enorm, m-a odihnit aşa că o pun aici:

Două felinare