Dimi

Izvorul Părintelui Arsenie Boca din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus mi s-a părut un loc de sfințenie. Am „aterizat” acolo din oboseala unui drum de 5 ore și din hărmălaia epuizantă a Bucureștiului. Când am intrat sub acoperișul locului cu icoane și poze amenajat de părinții de la Sâmbăta am simțit – aproape palpabil – că acolo nu poate pătrunde răul.

Instalată la Sâmbăta de câteva zile, am revenit la izvor. De data aceasta era zgomot, pentru că un băiețel de câțiva anișori plângea aproape din orice. Cred că avea un handicap psihic, compensat cu asupra de măsură de ochii de un albastru ireal – oglinda pură a Părintelui Arsenie, poate – ochi de sfânt. Era cu fratele lui mai mare și cu mama, o femeie simplă și credincioasă, dar care înțelegea să își educe copiii pocnindu-i ceva mai des. Toată liniștea pe care o găsisem înainte, toată sfințenia care mi se scurgea pe suflet ca un mir, părea că se pitise – refugiat în vreme de dragoste ciumată de nervozitate – în ochii lui Dimitrie, Dimi cum îi spuneau cei doi. Ochii lui se înroșeau poate de plâns – nu am suportat zgomotul dat de palme și de strigăte furioase, și m-am refugiat ceva mai încolo, deci nu i-am mai văzut decât azi, când erau liniștiți – dar reveneau repede la seninătatea dinainte. Erau ochi plini de Hristos, îndurerat de violența nejustificată, sticloși de lacrimi neplânse, care nu înțelegeau de ce fac oamenii mari toatea lucrurile astea care pe ei îi înlăcrimează.

De frica de a greși, dându-le o educație prea laxă poate, sau de frica anomaliilor care se văd în aceste vremi de pe urmă, mama exagera. Nu este, bineînțeles, vina ei, este vina fricii lipsită de dragoste și milă. Din frică toate bunele din noi dispar, pentru că frica și dragostea nu pot coexista. Frica ce o cuprinsese pe ea alungase dragostea ce se refugiase la ea acasă – în ochii neschimbători ai băiețelului ei. Bine că avusese unde să se ducă și că nu se pierduse într-o mare de alte scuze, frici și păcate. Dragostea mereu se pitește în curățenie, în puritate. La Dimi în ochișori și în suflet își găsise loc de har, și a intrat.

De la scrierea rândurilor de mai sus a mai trecut ceva timp și am mai aflat ceva informații. Tatăl lui Dimi a amenințat-o pe mama lui că-i taie gâtul când se va întoarce de la mănăstire. O bate și o terorizează. Probabil singura oază de bine din casă sunt ochii lui Dimi, unde arde focul purității, focul lui Hristos, întreținut acolo de mila Lui și de rugăciunile mamei băiatului, care cu siguranță e speriată că nu-și poate controla și crește bine copiii. Dimi plânge aproape din reflex, foarte des și cu foarte mult zgomot. Plânge ca o rugăciune neîncetată, isihastă, trezită de frica lumii și de frica păcatului care o învăluie.

De fiecare dată când merg la izvorul Părintelui Arsenie învăț altceva. De data asta am aflat că dragostea viețuiește într-o inimă necurățată (ca a mea, care se murdărește clipă de clipă, apoi iar se curăță ș.a.m.d.) când Hristos încă arde acolo, cu un foc aparent întreținut de noi prin rugăciune și alimentat de fapt de rugăciunile sfinților și de milosârdia Domnului. Am văzut la propriu cum trebuie să ajungă inima și ochii mei ca dragostea nestrămutată și neschimbătoare a Domnului să se pitească și în mine, și de acolo să plângă duritatea lumii care îi calcă în picioare jertfa din nepăsare sau din îndreptățire de sine. Atunci când acest lucru se va întâmpla, liniștea, nădejdea și credința o să se instaleze comod și o să iradieze sfințenie, prin darul și prin mila Domnului care nu ne vrea pierduți, ci întorși cu fața spre El, față în care să Se reflecte.

Cum am trecut prima zi din post

Joi seara încă negociam cu mine însămi dacă voi putea ţine postul sau nu. Bine, era clar că nu se poate să nu-l ţin, totuşi îmi vuiau o groază de gânduri prin cap cum n-o să fiu în stare. Argumentul suprem e, mereu când vine vorba de post, dacă părintele Iustin, la 89 de ani, poate, pot şi eu. Joi seara s-a întâmplat o chestie. Mereu mă îmbrac şui, niciodată n-am timp să mă gândesc la cum mă îmbrac, darămite să mai pregătesc hainele. Joi m-am gândit că dacă îmi fac o fustă neagră şi-mi iau un pulovăr negru şi-mi pun o cămaşă rezultă că sunt cel puţin decent îmbrăcată. Problema era când îmi fac fusta, din ce material, când când când. Adică aceeaşi problemă dintotdeauna. Joi seara am fost la lansarea cărţii despre părintele Marcu, şi când am ajuns acasă mama zice: să te uiţi la fusta de pe pat. Da, era neagră, lungă, dreaptă. De atunci parcă grijile pe care această perioadă de ameninţare crizoasă le potenţează au dispărut. Zic parcă, pentru că-mi cunosc şi slăbiciunea şi nestatornicia. Vineri, în prima zi de post, m-am simţit – şi am fost, cu siguranţă – ţinută pe aripi de înger. Un val de protecţie parcă venea să mă întâmpine. Seara, în drum spre biserică, un BMW gonea la colţul unei intersecţii pe la care traversam eu, înainte să-l văd. A oprit fix cu un metru înainte de prea târziu. Da, o grijă incredibilă. În curând o să fie 2 ani de când mi s-a zis prima oară că Dumnezeu ne ţine în braţe mai ales atunci când suntem convinşi că ne-a părăsit. Aşa că, în a doua zi de post, nu-mi pot şi nu vă pot dori decât să ne despietrim atâta încât să simţim cum ne ţine Dumnezeu în braţe fără oprire, mai ales atunci când ne este teribil de greu. Post cu bucurie!