Geamantanul

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor

To kill for

În mizerie fiind, mizerie materială (tot mizerie se cheamă și toate lucrurile pe care le ai cu condiția să plătești mult timp pentru ele, pentru că de fapt ai doar iluzia posesiei, ele posedându-te pe tine de fapt) și disperare sufletească, pentru ce am omorî? Sau, cum putem fi păcăliți, duși, mânați, determinați să omorâm? Să vă dau niște sugestii. Cine dintre noi ar omorî pentru o pereche de ghete galbene? dar pentru o bicicletă? pentru o mașină? atunci, poate o casă nouă? ahhhh, pentru o viață mai bună! Asta da! Merită? Parcă văd fața celui întrebat. Sigur ar fi vehement și ar spune NU! pentru nimic în lume nu aș omorî un om. Nici măcar pentru a scăpa din mizerie. Trebuie să ținem cont că cel întrebat nu e un criminal în serie, e un om cinstit care nu a mai fost plătit de… 1 an să zicem și care ar dori poate niște pantofi sau niște haine noi. Nu e nicio crimă, nu? e civilizație. Adică, totuși, la urma urmelor, suntem oameni civilizați, nu putem umbla rupți pe stradă. Poate niște lecții de franceză? un guler de blană? nu natural, desigur. Pentru un miliard? de dolari. sau de euro. Noi toți știm că o viață omenească nu face mai mult de câteva mii… Oricâți de vehemenți am fi, time only will tell… time and poverty.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Bilete la FNT

Acum 10 ani, când eram în anul 2 de facultate, am fost prima oară la un spectacol care se juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Spectacolul era Hamlet de Tompa Gabor, cu Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin și alții. Am stat în ultimul rând de la balcon, în sala mare a TNB, și din tot spectacolul am văzut doar chelia lui Pintea când ieșea in partea din față a scenei, acolo unde scena nu are acoperiș și văd și cei de la balcon. Sigur, habar n-aveam că există FNT pe vremea aia, și nici Internet nu aveam, deci nu prea puteam fi la curent cu ce, când și unde se petrece. Chiar dacă nu am văzut nimic, magia spectacolului m-a atins. Este, cred, cea mai bună montare a lui Hamlet din România, căci de celelalte nații n-am habar. Oricum, pentru mine este pe acea listă de spectacole a căror simplă amintire îmi dă o bucurie imensă. Văzându-l mai târziu la televizor (știu, nu e deloc același lucru), mi-am dat seama că e un spectacol a cărui fiecare secundă este lucrată și trecută prin întreaga sensibilitate a unor oameni frumoși și mari.

Anul trecut am aflat întâmplător că la FNT urma să vină o piesă regizată de Silviu Purcărete; se juca la Bulandra și am zis că sigur, dar sigur, voi obține bilete. N-a fost să fie. M-am uitat pe site, nu era afișat nimic, și peste 5 minute când m-am uitat din nou, și apoi am sunat la teatru, mi s-a spus că biletele se epuizaseră. 5 minute=0 sală.

Anul aceasta am aflat de FNT din timp, de pe site-ul TNB și mi-am propus să le vânez. Sunt trei spectacole pe care vreau să le văd, și nu voi merge după ele nici la Cluj nici la Budapesta. Așa că am trecut la acțiune, și la o factură telefonică generoasă. Am sunat la teatre, pentru că pe site-urile lor nu era afișat nimic, și pe vreaubilet.ro unde, conform fnt.ro, puteam cumpăra online, nu exista nici dâră de FNT. La Național am dat de un domn drăguț (foarte, este același datorită căruia am putut rezerva bilete la avanpremiera cu Sinucigașul, și care se pare că știe că menirea lui e să vândă bilete, nu să pună lumea pe drumuri inutil) și am putut rezerva bilete. Apoi, m-am înarmat cu răbdare (de împrumut, pentru că eu n-am așa ceva) și am torturat casieriile de la Odeon și Bulandra. La Odeon mi s-a spus cu exactitate: marți la 11.30 punem biletele în vânzare. La telefon, marți la 11.40, mi s-a spus senin: nu se fac rezervări. Bine, nici dacă vin într-o oră după ele? Niet. Mi-am luat picioarele la spinare și hai la Odeon. Am ajuns la ora 15, eram 3 persoane la coadă și, din cele 3 reprezentații cu spectacolul visat de mine, se epuizase deja 1. Adică între 11.30 și 14.30. Pe când stăteam eu la coadă s-a epuizat și a doua. La cea mai bună piesă a stagiunii trecute, în total, pentru toate cele 3 reprezentații, erau 105 locuri (prețul lor era dublu decât al unui bilet normal, din cauza penuriei de locuri). Mult? Hm.Viziunea regizorului, știu. Un domn de la coadă mi-a explicat că nu am de ce să fiu revoltată, pentru că FNT nu este un festival național (adică la care poate participa națiunea) ci unul de nișă. O domnișoară ne-a anunțat cert că la Bulandra se pun biletele în vânzare după ora 16. Nu se știe când după, casa fiind deschisă până la ora 20. Ajunsă acasă, m-am uitat pe bulandra.ro și am văzut că, într-adevăr, se pusese programul. Doar spectacolul la care vroiam eu bilete, nu se știe cum, fusese uitat. O scăpare. Pe eventim.ro am putut rezerva bilete, dar în rândul 2. Mi-am dat seama a doua zi că asta ar fi însemnat să stau fix sub supratitrare, deci să mă delectez cu imaginea, dar nu cu textul, în maghiară. Am sunat la teatru, unde mai existau bilete. 3 în rândul 11 și câteva în rândul 13. Am sunat la prima oră după ce se puseseră în vânzare. Nu, nu e nici deja vu, nici coincidență. E o mentalitate conform căreia trebuie să fie ușor de găsit bilete/acces la spectacole proaste, vulgare, sub-culturale, și imposibil la ceva valoros. Este un trend general de tâmpire, cu siguranță dictat de sălile mici și de prețurile mari, dar și de voința noastră. Dacă s-ar vrea, sigur s-ar putea. Dacă nu…

Sper să am aceeași răbdare și disponibilitate și la anul, să alerg după bilete la teatru și să-mi tocesc nervii o săptămână dintr-o viață și așa mult, mult prea scurtă. Este și asta o nevoință, cultul și cultura având menirea să ne ascută vederea Celui ce ne-a dăruit-o.

Din nou dragoste

Pare straniu ca un om ca mine, care are atât de puțină dragoste („atât de puțină” este un eufemism pentru „deloc”) să se tot învârtească în jurul acestui subiect. Totuși, ultimele zile mi-au confirmat ceva ce am învățat în anul ce s-a scurs, și aș vrea să notez aici, poate mă va ajuta să văd lucrurile mai clar în viitor. Pe când eram eu tânără și îndrăgostită (încă sunt îndrăgostită, altfel n-aș putea trăi) dragostea era ceva foarte des auzit. Lumea iubea, sau dacă nu iubea, vroia cu tot dinadinsul să iubească. Era un deziderat. Acum, dezideratul s-a schimbat nesemnificativ, și se răsfrânge (sau răs-frânge) aceeași lume, înnebunită după a avea. Dacă iubești ceva, trebuie să ai acel ceva, și după un timp nu-l vei mai iubi, deci îl vei recicla sau îl vei schimba cu ceva mai nou. Dar dacă iubești pe cineva? Apare un impediment minor, și anume faptul că persoana respectivă are -cică – și suflet, inimă, în fine, ceva pare-se fragil și care va provoca durere în momentul în care va fi reciclat pentru altcineva – mai tânăr, suplu, amuzant, interiorizat, exteriorizat, într-un cuvânt cineva care reflectă mai bine iubitorul. De obicei sentimentul generos numit dragoste rămâne doar o pasiune la modă și ușor de stins. Ce se întâmplă dacă este dragoste adevărată? Să zicem că ai în spate 20 de ani de căsnicie, copii, familie, afacere, ai alergat disperată în acești 20 de ani doar pentru a face totul bine și pentru a nu-l refuza niciodată pe cel pe care îl idolatrizezi – Soțul. Ce se va întâmpla în sufletul tău când el va hotărî să te schimbe pe un model superior? Să rupă. Bine, asta e posibil să îți rupă sufletul, dar nu aici e buba. Ce se întâmplă atunci cu dragostea pe care ai invocat-o (față de tine, de el, de ceilalți) în acești 20 de ani? Se va transforma în ură? răzbunare? interdicție? Sau va rămâne, intactă (deși oribil și insuportabil de dureroasă) în ciuda modului în care ai fost tratată. Este dragoste numai dacă rămâne. Sub orice aspect – grijă, păs, dorința de împlinire a iubitului – ea nu dispare. Poți s-o uiți dar ea se întoarce și te dă pe spate cu intensitate atunci când iubitul îți atinge clipele.

În seara asta, pentru mine, s-a deschis stagiunea. Este o piesă care așteptam să se întâmple anul trecut, cu o Doamnă minunată, superbă, excepțională – și oricâte superlative aș folosi, toate pălesc când zâmbește, sau când plânge, sau când este pur și simplu – și care m-a surprins anul acesta. O piesă cu un singur defect: e mult prea scurtă. Mai vroiam clipe de intensitate, de putere, de poezie, de lașitate, de minciună, de adevăr, de ascundere, de bunătate. Și eu m-am legat, o oră, de ele ca de aer. Și când au plecat, parcă nu mai puteam respira. Este o piesă despre această dragoste, care se confruntă cu minciuna, lașitatea, răutatea și câte altele, și care continuă să existe, pentru că nu poate dispărea.

Și acum să luăm altă magnitudine. Nu mai este gospodina, este Dumnezeu. Nu e o diferență foarte mare, doar una de scară. Pentru că eu dragostea Lui o înșel și o îndurerez de mii de ori în fiecare zi. Și atunci, cum să nu fie o minune că nu mă părăsește, că nu mă urăște, că nu îmi întoarce spatele, că nu mă înșeală, nu mă minte, nu stă de vorbă cu altcineva în timp ce eu încerc cu disperare să-L apelez? Cum să ignor toate mângâierile, tandrețurile, poantele, bunătățile care se prăvălesc peste mine? Și de ce le-aș ignora, când dragostea Lui mișcă lumea pentru mine, clipă de clipă?

Teatrul pieselor epocale

Anul acesta a existat un singur teatru. Deși am mai fost pe ici pe colo, și am văzut chiar și o piesă excepțională „în deplasare”, a fost stagiunea Bulandra. Cu excepția „Căsătoriei”, toate piesele au fost văzute la primele reprezentații – ultima chiar la avanpremieră.

Deși trendul comandă și recomandă șușaneaua ca mijloc de câștig masiv și rapid, la Bulandra nu se aplică. M-a întristat foarte mult să văd actori mari folosiți de teatre mari pentru a scoate bani mulți și repede, din piese submediocre; actorul mare rămâne mare, dar eu am plecat cu o durere.

Buun, să revenim la Bulandra. Am debutat cu „Artă”, la care am râs și am plâns, ambele cu lacrimi. O echipă fantastică, sudată, o regie excepțională.Și un mesaj pe măsură, în lumea noastră decimată de noi înșine.

A urmat, într-un moment revelator și dificil din viața mea, „Îngropați-mă pe după plintă”, un spectacol care scoate scântei sufletești. De foarte foarte mult timp nu am văzut așa ceva. Am și eu un top 10 al spectacolelor, care nu conține de fapt o clasificare pe locuri, ci cuprinde numai fantastice bucăți de suflet ale unor oameni fabuloși și rari. În concluzie, „Îngropați-mă…” stă lângă „Hamletul” lui Tompa Gabor, și da, Mariana Mihuț este cea mai mare actriță de teatru de acum. Am citit undeva că piesa aceasta a fost pusă în scenă special pentru ea, și merită.

A urmat „Ivanov” al lui Andrei Șerban, un regizor revelat mie o dată cu „Spovedanie la Tanacu” ca interogator al firii umane profunde, abuzate și cât de poate de autentice, fără subterfugii, dar cu delicatețe și respect față de misterul ființei. La „Ivanov” m-am delectat cu postmodernismul lui Cehov care își ucide personajul atunci când acesta alege să fie fericit ca toată lumea. O galerie de personaje stabilă, consecventă, bine construită. Bine, recunosc off-record că m-am bucurat de Marius Manole, care este o descoperire continuă.

Ultima piesă a stagiunii (deși nu a fost ultima văzută, dar e ultima care se poate numi piesă și nu compromis) a fost „Însemnările unui necunoscut” cu Mihai Constantin și Virgil Ogășanu. Au fost și alți actori, mulți, un teatru fantasmagoric, nebunesc și înnebunitor, un loc al nebuniei și al unei lupte pe viață și pe moarte pentru demnitate și dragoste. Un Mihai Constantin care a ieșit de sub umbra tatălui lui și a devenit, în fine, el. Energie explozivă, o gamă imensă de sensibilitate și forță, tandrețe și frică de gura celorlalți. Cu siguranță și altele. Și o metaforă a comunismului pe deasupra, care spune – la revoluție sau după – „vă iert și rămân cu voi”. În ce s-a transformat e destul de ușor să ne dăm seama.

Deși stagiunea mi-a lăsat un gust de pelin, spectacolele de anvergură, forță și dedicație de la Bulandra au îndulcit și sunt convinsă că vor îndulci în continuare impactul cu compromisul în care viața noastră de zi cu zi tinde să se transforme.

 

 

Beauty hunting

De câțiva ani o vânez conștient. Când merg la teatru, la film, când cumpăr cărți. La teatru o vânez mai ales în public. Mă uit cât de minunați sunt oamenii care vin la teatru, mai ales în timpul săptămânii, când toată lumea aleargă și își pune sufletul la index. Mă uit după ea pe stradă, la prietenii mei. O văd strălucind fantastic și îndulcind totul cu o lumină bună. Dar momentele în care fac colecție de frumusețe, hard-copy și ușor de stivuit, sunt târgurile de carte. De doi ani cumpăr cărți aproape numai de la târguri; cantitatea mă ajută să prioritizez corect și să nu aleg la întâmplare. În general știu dinainte ce vreau și unde să mă duc. Nu vânez ultime apariții, și la ultimul târg am văzut că editurile pot scoate cărți care figurează ca epuizate, numai pentru că este târg și lumea cumpără.

Ieri am fost la Bookfest la o oră neaglomerată, și m-am putut bucura în tihnă de spațiu și de cărți. Lansările abia începeau, așa că nu mi-am schimbat prea mult lista cu care venisem. Nu știu de ce, mi s-au părut mai puține standuri decât în anii anteriori, poate pentru că lipseau cititorii. O doamnă între două vârste, de la Univers, s-a ridicat cum m-a văzut că mă apropii și mi-a recomandat două romane, pe care nu le-am cumpărat pentru că nu mă atrag prea tare romanele  de când am terminat facultatea. Dar am apreciat și gestul și amabilitatea. La Polirom se lansa Marta Petreu și a fost singura coadă pe care am făcut-o. Am cumpărat mult mai puține cărți decât anii trecuți, și din cauza bugetului limitat (pe care sigur că l-am depășit) dar și din cauză că am mers singură. Sunt fericită totuși că pe rafturile mele cele noi se răsfață cărți frumoase, scrise de oameni frumoși, care au fost în stare să-și treacă peste suferință și umilință și să rămână nestemate. Da, familia Pillat de la Humanitas, Anania de la Polirom și Antonie Bloom de la Sophia.

Și de parcă nu ar fi fost de ajuns atâta frumusețe, seara am fost la teatru, unde am văzut un om incredibil care nu s-a mai refugiat în imitații cutremurătoare, și a bătut toate recordurile. Dacă se pot numi așa niște jaloane de sensibilitate, forță și talent… așa cum se spunea și în piesă, un om generos. Dar asta merită un articol separat

Teatrul ca șușanea

Am început să mă obișnuiesc cu faptul că supapele se scufundă, dar nu-mi pot reține dezamăgirea. Ultimele două spectacole pe care le-am văzut nu se pot numi în niciun caz teatru, deși actorii erau buni. Cu siguranță, nevoia de bani mână oamenii spre prostituție, înțeleasă ca compromis și ca pervertirea talentului (talantului) dăruit lor. Sper să mai dureze destul de mult până când mă voi duce la teatru să văd o telenovelă, lipsită de inteligență și plină de aluzii sexuale, la care toată lumea râde și bate din palme. Și până când publicul asistent va comenta ce bun a fost un spectacol prost, vulgar și pur și simplu plicticos. La ultima piesă eram foarte foarte obosită, și la sfârșit m-am simțit chiar ca și cum aș fi tras un pui de somn.

Probabil lipsa de educație, cultură și interes a publicului contribuie la această dezvoltare fulminantă – și nocivă – a unei subculturi pe scenă. Deși făcut de profesioniști, e greu de numit altceva decât teatru pentru amatori. Sau nici măcar atât. Teatru neconvențional, prin cluburi dar și pe scena unor teatru de prestigiu, unde, înainte, suflete se rupeau, mureau și înviau, pentru a ne arăta unde am ajuns și de ce. Poate și aceste spectacole arată cruntul adevăr, că devenim superficial și hiper-sexuali, și ca toate gândurile noastre se opresc în zona mediană a trupului. Că am devenit numai trup, cu un suflet atrofiat și chircit în robotizare și consumism. Că putem înghiți numai lucruri mestecate, manelizate, șușanele ușurele care să nu ne pună pe gânduri și pe descoperirea de sine.

Pentru mine, ca mare consumatoare de teatru, este o mare tristețe și un semnal de alarmă. Trebuie să filtrez cu atenție tot ce văd și să nu dau curs propunerilor de socializare la o șușanea. Vremurile sunt rele și scurte…

Modernisimă

3 colegi excepţionali, un text savuros unde fiecare râs ascunde o angoasă, un regizor fin, o scenografie care trece de la sublim la păros. Pe scenă, o cutie căptuşită cu o materie nedefinită, dar extrem de frumoasă, între alge şi plante necunoscute, cu trei scaune la fel de minunate,
pusă pe nişte stâlpi de sticlă şi împrejmuită cu ghirlande. Rafinat, în ton cu titlul. E, da, zici, uite că şi scenografia evocă titlul: Artă. Curcubeul de lumini dispare şi vezi cum sinfonia de forme şi culori se transformă în blană sintetică, gri. Nu te aşteptai. Totul porneşte de la un tablou, de la o reacţie necontrolată, care declanşează o furtună de “esenţe”. Orice prietenie, un şir de relaţii de putere, de lucruri nespuse, gata să fie revărsate la prima nepotrivire de păreri. Un pumn. Prietenia care nu lasă loc libertăţii de a fi. Care pune în matriţă şi modelează. Dacă modelarea se refuză, prietenul dispare. O discuţie despre artă, laşitate, Seneca, ratare. Între un puternic-inginer-coleric şi un rafinat-dermatolog-cultivat liantul este tandrul şi umanul laş, la care lumea bate ca la fasole. Care caută o viaţă fericită şi care vrea să împace pe toată lumea, şi care priveşte o pânză albă, cu linii transversale albe, şi care-şi spune că a intrat în curgerea firească a lucrurilor: căsătorie, copii, moarte. Încântat.Topit după tablou.

Nu numai că e cea mai bună piesă văzută stagiunea asta, cu o echipă extraordinară, fără găuri şi fără rateuri (am stat în rândul 4, trebuia să le văd dacă erau), dar e un text care s-ar putea să ne facă să ne preţuim mai mult prietenii şi să nu-mi punem sub bocancul părerilor noastre. Deci, mai mult decât artă…

O nouă rasă

Cea care cu un ochi pofteşte la mai mult şi cu celălat râde că tocmai a înşelat un fraier. Care trăieşte pentru a păcăli, aduce lacrimi şi călca în picioare. O rasă nouă, cam prea generalizată, născută nici noi nu mai ştim când. Cea care are un rol destul de mare în lipsa bucuriei noastre de viaţă.

Cum e viaţa frumoasă? Te trezeşti dimineaţa, te speli pe faţă numai cu apă de trandafiri, te usuci numai cu pudră de orez, îţi pui toate bijuteriile şi toată ziua ai grijă de fiinţele pe care nimeni nu stă să le apere. Când pleci în vizită, îl iei cu tine şi pe căţelul care ţi-a murit de mult. Faci pălării, multe funde. Marea ta durere este că ai pierdut un boa de pene acum 5 ani de zile. Nu ştii nimic despre bursă, lepre, petrol, exploatatori. Pur şi simplu nu încap în câmpul tău vizual.

Crezi că lichelele se pot evapora în urma unui proces adhoc, că justiţia nu e vândută. Pe exploatatori îi îngropi adânc în propriile lor patimi şi, după ce ei se evaporă, te întorci la grija ta pentru savoarea vieţii şi pentru fiinţele cu adevărat importante.

Noua rasă? Nu e important dacă există, ci cum te aperi şi cât te afectează.

Toate astea, într-o “comedie” (destul de real-tragică, dacă ştii să gândeşti pe marginea ei) destul de închegată, cu 4 staruri feminine imense, la Teatrul Metropolis. Nebuna din Chaillot. Teatrul pune, chiar şi în vremuri de criză şi securizare a senzaţiilor şi sentimentelor, o oglindă în faţa realităţii.

Ceainării și pasiuni

De vreo 4 ani încoace tot beau ceaiuri. Infuzii rar, sunt pasionată de ceaiul verde, și pentru simplul motiv că nu pot bea cafea. Ultima cafea băută, acum vreo 4 ani cred, mi-a provocat amețeli, greață și spasme. În absența unui trezitor matinal sau de miez de zi, am căutat de zor, am văzut că ceaiul negru are același efect cu cafeaua, și m-am apucat cu ambele mâini și cu toate cănile de ceaiul verde. Acum un an, împreună cu o prietenă, visam la o ceainărie, dar n-a fost să fie. Asta nu înseamnă că încă nu mai visez la ea.

Îmi plac ceainăriile pentru că sunt în general locuri în care poți sta liniștit de vorbă cu altcineva, te auzi, nu te deranjează nimeni, în general nu se fumează și nu se bea alcool, ești destul de în siguranță, și ai o varietate foarte largă de băuturi din care poți alege. Și pentru că îmi plac ceaiurile, da.

Caut de mult o atmosferă adecvată unei ceainării. Prima ceainărie a fost Vasiliada, cea de vizavi de Sfântul Gheorghe Nou (km. O). Era studențesc, liniștit, inedit. Da, băncile erau tari, dar era o atmosferă prietenoasă, cu totul specială, și ceaiurile erau foarte foarte bune. Cel mai bun, neegalat încă, tea shake pe care l-am băut vreodată – a ținut puțin, s-a poșircit repede (înghețata nu era suficient de rece, gheața prea puțină). Dar bun de făcut acasă, sigur iese excepțional, am încercat. Era și o librărie, prețuri mici, totul de la pereți la clopoțeii de pe masă, făcut manual. Între timp, Vasiliada a fost înlocuită de magazinul Potirul de Aur. Tot ce-i frumos poate fi înlocuit de ceva mai profitabil. A rămas o vagă impresie, doar câteva luni vara, la Metoc, pe o străduță din zona Armenească, într-o grădină superbă cu un aer boieresc și puțin improvizat, nepus la patru ace. Același ceai bun.

Apoi am descoperit Green Tea, lângă biserica Popa Soare. Mult mai mare (4 saloane și grădina), variat, cu o atmosferă caldă, cu grijă pentru detalii, decorat cu gust. Preferatul meu rămâne Micul Paris, salonul de la mansardă. A da, și cu umor. La Green Tea e greu să nu găsești loc undeva, vara grădina cu trandafiri și flori de tot felul e plină, trebuie rezervată masă din timp. Muzică de anii 20, frumoasă și intimă. Niște dulciuri fabuloase, o adevărată cură de calorii, ai tot mânca. Problema este cu ceaiurile, încă n-am înțeles de ce sunt atât de fade (nu comanda tea shake, o să primești o înghețată topită și nu foarte rece) și de ce parcă toate sunt la fel, chiar și calde. Singurul care mi-a plăcut a fost un rooibos cu fructe de pădure, pe care l-am băut rece, și care a ieșit foarte prost când l-am făcut acasă.

Bineînțeles, refugiul de centru rămâne Cărturești Arthur Verona, cu o grădină mare dar impersonală, și cu o ceainărie la subsol fără atmosferă și cam neîngrijită. Ceaiurile sunt cam ca la Green Tea, nimic deosebit. Oferta din meniu este foarte restrânsă, și nu cuprinde numai ceaiuri, ci și băuturi de toate felurile și mâncare, limonadă, etc. Spațiul, numit în meniu „alternativ”, nu are personalitate, drept care am hotărât că „alternativ” este un eufemism pentru „bun la toate, dar la nimic în mod special”. Dar cu siguranță este locul pe care l-aș alege dacă ar trebui să stau de vorbă cu cineva în plin centru. Și dacă m-ar prinde o ploaie torențială.

Ultima achiziție în palmaresul impresiilor este Bernschutz, noua ceainărie din str. Eremia Grigorescu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e mai bine aici decât la Cărturești, este tot foarte central, lângă parcul Grădina Icoanei, și ceaiurile sunt foarte bune. De fapt, cumpăr de la Bernschutz de un an, am deja niște obsesii, și îmi place foarte mult modul de conservare și aroma puternică a ceaiurilor. Preferatele mele sunt Sencha Organic și Sencha Spring Tea, ambele cu avantajul clar că sunt fără arome adăugate, și foarte aromate, și bineînțeles verzi. Știind calitatea ceaiurilor, mă așteptam la un spațiu deosebit. N-a fost să fie. Grădina unde vroiam să stau era de fapt două mese mici într-un spațiu mic, cu fața la stradă. O cameră mare cu obiecte și ceaiuri de vânzare. Altă cameră, salonul de fapt, cu o formă interesantă dar o singură fereastră, 4 mese și un fel de bar-paravan care mânca destul de mult spațiu. Problema mare de tot este conceptul. Este o cameră făcută să-ți ia ochii, nu să te bucure și să te relaxeze. Tapetul, partea cea mai tragică, este baroc și este negru. Cu auriu și cu alb, dar majoritar negru. Partea de jos este un gri straniu, destul de tipografic, rece oricum, tot cu figurine menite să dea iluzia optică de mici gipsuri aurii. Hârtie, plastic. Groaznic. Două oglinzi mari (nu mă duc să mă uit în oglindă când beau ceai, ci la cel din fața mea), menite să dea aceeași impresie de lux, cu rame foarte bogate, aurii. Mese albe, rotunde, foarte mici, cu scaune eterogene, nepotrivite (auriu, albastru, alb-grădină de vară și poate singurul care mergea, unul alb cu negru). Bomboana de pe colivă, în partea de sus, gipsuri albe cu niște zbenghiuri aurii. În cameră ochii nu găsesc niciun loc unde să se poată odihni. La baie, aceeași obsesie decorativă (până și făiănțăria e decorată cu argintiu!), dar totuși niște spații de liniște, lăsate albe sau mai puțin decorate. Partea bună e că mi-a plăcut ceaiul, Green Rooibos Lemon and Vanilla, pe care l-am băut cald (știu de ceva timp că ceaiurile reci băute în oraș sunt diluate și fade). Și prețul, până acum cel mai mic din toate ceainăriile.  Continui să fiu fan Bernschutz, dar i-aș sfătui să schimbe măcar tapetul, și să scape de domnișoarele gipsate. Să se joace cu niște dungi, să lase niște spații de relaxare pentru ochi și  să nu decoreze totul. Și să spargă oglinda aia mare, să scape de cea înflorată. Cele cu mai multe fațete pot fi lăsate. A, și treaba cu muzica. Nu consonează deloc cu decorul. Nici cu liniștea pe care un salon de ceai ar trebui să o inducă. Nu știu cine a făcut treaba cu decorul, dar cred că pentru a fi decorator de interior trebuie multă cultură, experiență, spirit ludic. Pentru că aici vin mulți tineri, cred, ar fi bine să facă o cercetare și să vadă ce le-ar place să vadă în ceainărie (culori, obiecte, scaune și mese).