Instrucțiuni de utilizare pentru salvatori

Acum aproape un an descopeream ceva ce știam de mult: că sunt un salvator. Expert, profesionist, îmi iubesc așa tare aproapele că sunt în stare să trăiesc în locul lui. E mult mai comod decât să trăiesc în locul meu, pentru că locul meu e cam inconfortabil și dureros; trăind durerile altuia uit de ale mele, deci sunt gata, pe locuri, start. Așa am început să-mi leg prietenii de calorifer și să fac eu totul în locul lor. Bineînțeles, n-a ieșit nimic, pentru că imobilizatul n-a învățat să se descurce și să trăiască, nicidecum să se vindece. Și eu m-am ales cu frustrarea că mi-am amânat/anulat viața pentru unul care nici măcar nu mi-e recunoscător. Nu m-am gândit că nu prea are de ce să-mi fie recunoscător.

Așadar, după un astfel de episod de salvare, văzând că n-a ieșit nimic, a trebuit să las „salvatul” să înoate singur, chiar și cu riscul de a se îneca. Ce mi-a rămas de făcut a fost să mă rog pentru el. Tatata, nici n-o să vă vină să credeți, nu s-a înecat! Și eu mi-am preluat viața cu mai puțină mânie – aș minți să zic că deloc.

Și exact când mă rugam eu cu mai puțină încredere (cred că sunt așa înțeleaptă că știu ce-i trebuie aproapelui mai bine decât știe Dumnezeu, deci Îi zic eu ce să-i dea și să-i facă, și Îl cert atunci când nu mă ascultă), am primit un film. The Sunset Limited. Pentru mine, salvatorul, a fost ca un set de instrucțiuni de utilizare a aproapelui.

Deci, omul vrea să se sinucidă. Zic eu, salvatorul: las că-l iau eu în brațe și-l țin strâns chiar dacă el vrea să plece. Îi distrag atenția, îl hrănesc, îl încui cu 10 lacăte, îl fac să se agațe de mine. Măi să fie, el chiar nu vrea să se agațe! Omul ăsta e prost, nu înțelege că eu sunt îngerul din cer trimis lui, și că în afara mea nu are nicio șansă. Îl conving eu, că doar am dreptate. El a greșit, trebuie să-și vină în fire. Discut cu el, cu argumente logice, sentimentale, intelectuale. Nimic. Omul e în continuare în întuneric, vrea să rămână în întuneric și eu sunt neputincioasă. Trebuie să-l las să plece și abia atunci am avut timp să vorbesc cu Dumnezeu despre el. După film mi-am dat seama că asta era de făcut de la început, și că este singura dovadă autentică de dragoste. În rugăciune îl îmbrăcăm pe celălalt cu sufletul nostru, îl încălzim cu respirația noastră și, respectându-i libertatea, Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și să vindece.

Concluzia mea la mine acum este că, dacă vreau să fiu eficientă mai bine spun o rugăciune de un minut pentru cel în suferință decât să străbat orașul de la un capăt la altul, încercând să-l ajut așa cum el nu are nevoie.

Ce am citit azi

Pământul vostru pustiu, cetățile voastre arse cu foc, țara voastră înaintea voastră streinii o mănâncă, și s-a pustiit, stricată fiind de popoare streine.

Și de nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sămânță, am fi fost ca Sodoma și ne-am fi asemănat Gomorei

Spălați-vă, curățați-vă, ștergeți răutățile din sufletele voastre, dinaintea ochilor mei, părăsiți-vă de răutățile voastre.

Învățați-vă a face bine; căutați judecata, mântuiți pe cel năpăstuit, judecați săracului și faceți dreptate văduvei.

și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi albi

(Isaia 1, 7-9 și 16-18)

Beauty hunting

De câțiva ani o vânez conștient. Când merg la teatru, la film, când cumpăr cărți. La teatru o vânez mai ales în public. Mă uit cât de minunați sunt oamenii care vin la teatru, mai ales în timpul săptămânii, când toată lumea aleargă și își pune sufletul la index. Mă uit după ea pe stradă, la prietenii mei. O văd strălucind fantastic și îndulcind totul cu o lumină bună. Dar momentele în care fac colecție de frumusețe, hard-copy și ușor de stivuit, sunt târgurile de carte. De doi ani cumpăr cărți aproape numai de la târguri; cantitatea mă ajută să prioritizez corect și să nu aleg la întâmplare. În general știu dinainte ce vreau și unde să mă duc. Nu vânez ultime apariții, și la ultimul târg am văzut că editurile pot scoate cărți care figurează ca epuizate, numai pentru că este târg și lumea cumpără.

Ieri am fost la Bookfest la o oră neaglomerată, și m-am putut bucura în tihnă de spațiu și de cărți. Lansările abia începeau, așa că nu mi-am schimbat prea mult lista cu care venisem. Nu știu de ce, mi s-au părut mai puține standuri decât în anii anteriori, poate pentru că lipseau cititorii. O doamnă între două vârste, de la Univers, s-a ridicat cum m-a văzut că mă apropii și mi-a recomandat două romane, pe care nu le-am cumpărat pentru că nu mă atrag prea tare romanele  de când am terminat facultatea. Dar am apreciat și gestul și amabilitatea. La Polirom se lansa Marta Petreu și a fost singura coadă pe care am făcut-o. Am cumpărat mult mai puține cărți decât anii trecuți, și din cauza bugetului limitat (pe care sigur că l-am depășit) dar și din cauză că am mers singură. Sunt fericită totuși că pe rafturile mele cele noi se răsfață cărți frumoase, scrise de oameni frumoși, care au fost în stare să-și treacă peste suferință și umilință și să rămână nestemate. Da, familia Pillat de la Humanitas, Anania de la Polirom și Antonie Bloom de la Sophia.

Și de parcă nu ar fi fost de ajuns atâta frumusețe, seara am fost la teatru, unde am văzut un om incredibil care nu s-a mai refugiat în imitații cutremurătoare, și a bătut toate recordurile. Dacă se pot numi așa niște jaloane de sensibilitate, forță și talent… așa cum se spunea și în piesă, un om generos. Dar asta merită un articol separat

Nevoia de ficțiune

„După masa de seară, în liniștea ce însoțea digestia săracelor rații de pește sărat și pâine, cerui cuvântul și propusei ca, pentru a ne alunga urâtul și a uita de foame, aceia dintre noi care își mai amintesc de un roman bun sau de un film frumos, sau chiar de întâmplări din viață, să le povestească (…) Propunerea a fost acceptată cu unanimitate și, cum nimeni nu se oferea să facă începutul, ca totuși acțiunea să nu eșueze, mă oferii eu însumi. Alesei Răscoala lui Liviu Rebreanu, pe care o prezentasem elevilor mei din clasa a VIII-a în lecția de adio pe care le-o ținusem cu cinci-șase luni în urmă, înainte de a pleca pe front. Începutul fu penibil, vocea slabă și stinsă de nemâncare nu mă ajuta deloc. Răgușii curând, așa că mă întrebam panicat dacă voi putea să duc expunerea până la capăt. Din fericire, după o înghițitură de apă, vocea începu să se dreagă și-mi căpătai treptat încrederea în mine pe măsură ce simțeam că sunt urmărit cu interes.

Închisei ochii, vagonul se prefăcu în sala de curs a clasei a VIII-a. Pereții erau albi; tabla, neștearsă; sus, portretele regelui și mareșalului. Eu vorbeam de la catedră și redevenisem profesorul care fusesem odinioară. Aplauzele care punctară sfârșitul lecției mă făcură să deschid ochii. Realitatea era mai suportabilă, fețele, mai blânde, îmi arătau simpatie. Experimentul reușise. Evadasem și eu, evadaseră și ei. Am adormit fericit, gândindu-mă: „Doamne, câtă nevoie are bietul om de ficțiune!”

În noaptea aceea nu a murit nimeni.

Experimentul a continuat și în după-amiezile și serile următoare cu o participare de povestitori din ce în ce mai vie. Povestit de un avocat din Târgoviște, romanul Mătăniile de Florence Barclay a smuls auditoriului prelungi aplauze. Era, într-adevăr, un bestseller din anii 30; însă, în fond, o peltea dulceagă cu lorzi și ladies, cu lachei, cu castele și, nu în ultimul rând, cu mese bogate. Asta da evadare!

(…) s-a reușit ca aceste șezători să capteze atenția și interesul întregului vagon și să fie așteptate cu nerăbdare. Raporturile dintre oameni se mai îmblânziseră parcă. Nervii nu mai scăpărau scântei la orice atingere. Se mai auzea și câte un „scuzați” și „nu face nimic”, ceea ce era un semn îmbucurător de normalizare a relațiilor dintre noi, în ciuda menținerii la aceiași parametri a stării de „înghesuială” care provoacă totdeauna stări nervoase. Pe acestea reușeam acum să le ținem sub control printr-un efort de bunăvoință reciprocă și de politețe. Nu cred că exagerez dacă atribui ameliorarea calității acestor relații faptului că, în dezolantul vid spiritual în care ne îmbrânciseră condițiile infernale de existență, noi totuși izbutiserăm, chiar și sub forma cea mai elementară, să facem să pâlpâie deasupra capetelor noastre un licăr de viață spirituală.

(…) Și mai era ceva. Nici în a doua noapte de la aplicarea experimentului „terapeutica ficțiunii”, nici într-a treia și nici în vreo alta, până la sfârșitul acestei sinistre călătorii, nu a mai murit nimeni.

Dar cel mai derutat de acest fenomen era șeful convoiului, care ne făcea numărătoarea în fiecare dimineață și care nu-și putea explica slaba contribuție a vagonului nostru la mortalitatea pe întregul transport. (…) „Spune-i (…) că acem un program atât de încărcat, că nu ne mai rămâne timp de murit; și că, atâta vreme cât va mai fi printre noi un povestitor, nu va mai muri nimeni.”

Fără să ne dăm seama, cu povestirile noastre exorcizaserăm moartea.”

(Radu Mărculescu Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Humanitas, București, 2010, p. 111-113)

Oameni care nu au murit (3)

Nu l-aș putea asocia decât cu boierie. Și cu viață. Un om fantastic de viu. „Leul Ardealului”. Acum un an îl vedeam la Eugenia Vodă, cu Memoriile pe masă, și mă gândeam că poate o avea 60 de ani. Vorbea cu atâta bucurie, cu o lumină splendidă în ochi. Apoi am auzit o cifră care începea cu 8. Anul ăsta ea s-a transformat într-o cifră care începea cu 9. 90 de ani.

L-am descoperit pe bucăți, și îl colecționez. Odată cu votul unic din Sinod, cu Cartea deschisă a Împărăției, cea mai frumoasă, cuprinzătoare și pe înțeles tâlcuire a Sfintei Liturghii pe care am citit-o până acum. Cu Memoriile, citite pe nerăsuflate, care mi-au pus în față un standard moral și duhovnicesc. Cu Amintirile Peregrinului Apter, cel fără aripi, dar cu locul lor sângerând, unde fantasticul se împlinește în duhovnicesc, ținându-se strâns de mână cu miticul și cu sufletul nostru. Cu Străinii din Kipukua, o avalanșă de trăire în legendă. Cu Poemele, din care Luminătorul mi-a alinat sufletul atunci când aveam febră și eram speriată.

Mitropolitul Bartolomeu mi-a suflat mereu curaj în ceafă, arătându-mi cum se rămâne frumos chiar și în groapa cu lei, și cum să nu te lepezi de credință și de ce vrei să devii. Să le pui pe toate în slujba lui Dumnezeu.

Nu prea știu ce să zic despre un om așa minunat, mă pot doar uimi de el. Și mă consolez cu gândul că Bunul a știut unde este mai eficient, transferându-l acolo.

„S-a nins/Un cer de lumină pe stingerea lui!” (din Meșterul Manole)

 

“Mierea vieţii”

“Şedeam acum vreo săptămână, înainte de plecarea la Cheia, pe micul nostru balcon şi coseam ceva. Eram singură acasă, era după-masă. De sus vedeam lumea trecând alene printre pomi. Şi mi se părea că deasupra mea se deschisese ochiul lui Dumnezeu şi privirea Sa mă umplea de har. Căci mă gândeam ce poate fi mai minunat decât această clipă, când stau aici pe balcon, singură şi plină de mierea vieţii?”

(Monica Pillat, Minunea timpului trăit, Bucureşti: Humanitas, 2010, pg. 154)

De câte ori n-am ratat “mierea vieţii”, harul, dragostea şi grija cu care Dumnezeu mă iubeşte şi mă împodobeşte, pentru a face din tot ce păţesc un insectar cu mortăciuni? Clipele de linişte, atunci când totul se impregnează de o dulceaţă şi aromă nemaipomenită, când cel mai banal obiect exprimă o tandreţe şi o căldură fără margini, când aerul din jur vibrează şi când lumina mângâie, le umplu, după mintea mea toantă, ori cu grabă, ori cu fleacuri urgente dar lipsite de orice importanţă, ori cu analiza aspectelor mai puţin zâmbitoare ale vieţii mele.

De multe ori înţep tot ce mi se petrece pe boldul judecăţii, raţiunii, analizei. Şi tot de atâtea ori îmi dau seama că, atâta timp cât toate astea mă împiedică să văd minunea fiecărei clipe (şi faptul că ar putea fi ultima), raţiunea rămâne stearpă şi analiza mă înrăieşte. Într-un final mă găsesc în faţa insectarului meu, mai amar şi mai puţin variat decât cantităţile inimaginabile de minuni şi de dulceţuri care erau menite să se reverse peste mine, cu condiţia să fi fost şi eu prezentă. Am ratat viaţa umblând după mortăciuni…

Aşa că, pe anul în curs, îmi doresc o porţie mai mare de miere. Mortăciunile am hotărât să le ignor din ce în ce mai mult. Ce faci te face

La pont

De ceva timp am observat că nu eu caut cărţi, ci ele pe mine. Sâmbătă am făcut curat pe birou şi am luat, prăfuită, El cuaderno gris de Josep Pla, cumpărată de la Barcelona astă vară. Am pus-o în bibliotecă, cum să am timp eu de o carte de 600 de pagini. Peste jumătate de oră citeam din ea, şi am dat peste un pasaj care mi-a confirmat ceva descoperit de puţin timp:

“21 de marzo – En este país tenemos una costumbre muy curiosa. Cuando nos encontramos, en la calle, dos personas cara a cara, no tenemos, apenas, nada que decirnos. Pero, una vez que nos hemos despedido y hemos dado siete u ocho pasos, se nos ocurren de repente una serie de cosas urgentes que decir a la persona que hemos dejado hace un momento. Entonces, la interpelamos a grandes gritos, alzando considerablemente la voz, gesticulando aparatosamente. El otro nos contesta, claro está, gritando y gesticulando con el mismo ímpetu. Como mientras tanto vamos caminando y la separación de nuestro interlocutor va aumentando, la conversación se convierte en un guirigay terrible. Al final, la distancia se hace tan larga que prácticamente es imposible oír nada. Entonces, uno dice, haciendo un gran esfuerzo:

- Bueno, ya hablaremos…

El otro responde energuménicamente:

- Sí, sí, ya hablaremos…

Y, cuando nos volvemos a encontrar, no tenemos nada que decirnos.”

(Josep Pla, El cuaderno gris. Un dietario, Ediciones Destino, Barcelona, 2009, p. 37)

 

A ierta

„Pentru că a ierta înseamnă să privești un om așa cum este el, cu păcatul și partea sa insuportabilă, cu toată dificultatea sa și a zice: „Te voi purta, ca pe o Cruce, te voi purta până în Împărăția lui Dumnezeu, fie că tu vrei sau nu vrei, fie că ești bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi duce la Domnul și voi zice: Doamne, am purtat acest om în timpul vieții mele, pentru că mi-a fost frică să nu piară. Acum iartă-l, Doamne, în numele iertării mele!”

Aceasta s-ar  întâmpla dacă am putea să ne purtăm reciproc durerile şi să ne susţinem unii pe alţii, fără însă a uita, ci, din contră, păstrând amintirea! Să ne amintim punctele slabe ale unuia, păcatul altuia, să ne amintim de persoana la care lucrurile merg prost, dar aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l proteja şi pentru a-l împiedica să cadă. Ah, dacă am putea să ne comportăm astfel unii cu alţii! Dacă am înconjura pe cel slab cu o dragoste trează şi delicată, câţi oameni nu s-ar trezi, câţi nu ar deveni demni de iertarea care le va fi dăruită gratuit…”

 

 

 

 

 

 

din Antonie de Suroj, Taina vindecării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pg. 78-79

Oameni care nu au murit (I)

De la un timp mi-e dor de nişte oameni, şi mă tot izbesc de afirmaţia că au murit, deci degeaba mi-e dor. Este o idee ca un zid pe care l-ai vrea invizibil, dacă nu inexistent. Totuşi se pare că nu-mi intră în cap. Singura explicaţie pe care o pot înţelege este că oamenii ăştia de care mi-e atât de dor, şi pe care îi simt atât de aproape, n-au murit. Altfel nu i-aş simţi ca o familie. Aşa că am hotărât să pornesc o serie de articole despre oamenii minunaţi, pe care nu i-am cunoscut, şi care nu au murit. Nu vor apărea în ordinea importanţei, ci aşa cum îi simt la un moment dat.

Pentru că acum citesc Don Quijote în Est, primul este Octavian Paler. Acum un an o prietenă m-a sponsorizat la Gaudeamus, pentru Viaţa ca o coridă. A fost prima carte de Paler citită după zece ani cred. De la prima pagină am simţit că intru într-o sufragerie cu pozele bunicilor pe pereţi, cu o măsuţă pe care am cozonac şi ceai cald, şi unde mă pot înfunda într-un fotoliu moale şi vechi, fără frica de a deranja ceva. M-am simţiti ca acasă, un spaţiu decent şi intim. Citind m-am întrebat ce o mai face Paler. Imediat am primit răspuns: Paler a murit. ?!. Cum adică? De atunci am învăţat că Paler e aproape, cu decenţă, umor şi nostalgii amare, dar că majoritatea oamenilor cred că el a murit. Pe coperta cărţii pe care o citesc acum am citit că a murit în 2007.

Don Quijote în Est a apărut prima oară în 1993, în perioada de după revoluţie. Este construită pe marginea unor scrisori între Est şi Vest, între îmbelşugata Americă şi plina-de-gropi-şi-de-sărăcie Românie. Bucăţica în care mă regăsesc este dragostea mea pentru o ţară plină de mizerie şi de răutate, pe care, în ciuda acestei mizerii şi răutăţi, nu mă pot abţine să o iubesc. Mi-e dor de ea atunci când sunt plecată, şi sunt firele nevăzute care mă leagă de ea şi pe care sper ca nicio dezamăgire şi durere să nu le poată rupe.

Paler are delicateţea omului care şi-a construit demnitatea din eşecuri, şi probabil ăsta e motivul pentru care mi se pare extraordinar. Măreţ într-o cameră plină de molii, cu o avere de 10.000 de cărţi şi o pensie de 50 de dolari pe două luni. Toate aceste detalii nu îi ştirbesc nicio fărâmă de bucurie, de dragoste şi de omenitate.

Diabolos

“Există însă cineva căruia nu-i place când o viaţă frumoasă se înfiripă, şi când pasul deschis al celui nedefinit se insinuiază în mod subtil în sufletul îmbucurat al oamenilor şi, încet, îi aprinde în vrajba lui bolnavă, şi pe nesimţite le poartă firea către împărăţia alunecoasă a înşelăciunii. Neaşteptat şi absurd, omul ademenit îl alungă pe Dumnezeu şi începe desfătarea; îndepărtează tot ce a iubit, poesie, artă şi rugăciune, îl urăşte pe cel îndrăgit, îl umileşte pe cel respectat [...]. Diavolul, acest mincinos al existenţei, este rău şi ipocrit, este marele maestru al înşelăciunii. El foloseşte toate mijloacele ce îi stau la îndemână şi, atunci când simte că pierde partida, devine violent; diavolul este un nebun al neputinţei. Să nu facem niciodată târg cu el şi să nu ne lăsăm prinşi de meşteşugurile lui seducătoare; meşterul ademenirii abia aşteaptă.”

(din Ernest Bernea Meditaţii Filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura Predania, 2010, pg. 218)