Se spune că Michelangelo mergea pe stradă și a văzut în curtea cuiva un bloc de piatră. S-a uitat mai bine, era marmură. A cumpărat marmura și, când proprietarul l-a întrebat ce putea să fie de valoare la acel pietroi pe care el îl aruncase în colțul curții, artistul i-a răspuns că în blocul de marmură zăcea ascuns un înger. Și din el a sculptat un înger de mare frumusețe. Hristos a văzut îngerul asuprit de avere din inima lui Zaheu, și este singura dată în evanghelii când El se autoinvită în casa cuiva. Pentru Zaheu era o onoare enormă să aibă un astfel de oaspete. Și L-a primit. Spre uimirea tuturor „drepților” din jur, Hristos nici nu l-a certat, nici nu l-a pedepsit. I-a spus că s-a mântuit, nu numai Zaheu, ci și toată casa lui. Atunci când Dumnezeu vine la noi, să Îi deschidem, căci nu știm dacă va mai veni vreodată, și vom mai avea șansa asta. Zaheu, din cel mai strângător de averi, a devenit cel mai milostiv, dând totul săracilor. Apostolul Zaheu s-a vândut pe el însuși rob la un argintar, și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Cel mai ușor Îi putem deschide lui Hristos prin milostenie.

Punctul important pe care eu vreau să-l subliniez este că Dumnezeu este departe de a condiționa dragostea Lui de faptele noastre. Dumnezeul judiciar nu ne-ar putea iubi cât timp suntem păcătoși, și faptul că ne iubește nu dovedește că avem un merit în asta.

Nu mi s-a părut deloc o idee rea, pentru că și eu am făcut asta niște zeci de ani din viață, și continui s-o fac uneori. Este o sursă de creștere, pentru că mă oblig singură să cresc, să aflu și să fiu interesată (deși, între mine și mine fie vorba cu deplină sinceritate, tot ce aș vrea atunci n-ar fi să citesc Derrida sau Foucault, ci să-mi trăiesc rana, frica, durerea, iritarea, să-mi ling rănile și să mă accept cu ele). Dar nu este o soluție.

Mi-am dat seama azi dimineață că, dacă aș duce cea mai frumoasă mobilă în pustie, pustia mobilată așa n-ar fi mai puțin pustie. Și, în fața sentimentelor noastre, suntem forțați să ne dăm seama că suntem singuri. Frica de singurătate ne mână să facem ceva, nu să fim cu cineva. Sau să fim cu cineva, dar pentru asta avem nevoie de încredere că acea persoană este de nădejde, că ne va mângâia și ne va înțelege. Singura persoană de acest fel pe care o cunosc (vag) eu este Dumnezeu. Celelalte au și ele durerile, rănile și răutățile lor. În pustia noastră intimă putem aduce informații, dar ele sunt reci și ne lipsesc de ceea ce avem nevoie: căldura, mângâierea, dragostea. Duhul Sfânt, Harul. Fantastic este că astea toate sunt la liber, doar recunoașterea singurătății și nevoii sunt necesare pentru ca ele să înceapă să picure în sufletul nostru.

Așadar, după un astfel de episod de salvare, văzând că n-a ieșit nimic, a trebuit să las „salvatul” să înoate singur, chiar și cu riscul de a se îneca. Ce mi-a rămas de făcut a fost să mă rog pentru el. Tatata, nici n-o să vă vină să credeți, nu s-a înecat! Și eu mi-am preluat viața cu mai puțină mânie – aș minți să zic că deloc.

Și exact când mă rugam eu cu mai puțină încredere (cred că sunt așa înțeleaptă că știu ce-i trebuie aproapelui mai bine decât știe Dumnezeu, deci Îi zic eu ce să-i dea și să-i facă, și Îl cert atunci când nu mă ascultă), am primit un film. The Sunset Limited. Pentru mine, salvatorul, a fost ca un set de instrucțiuni de utilizare a aproapelui.

Deci, omul vrea să se sinucidă. Zic eu, salvatorul: las că-l iau eu în brațe și-l țin strâns chiar dacă el vrea să plece. Îi distrag atenția, îl hrănesc, îl încui cu 10 lacăte, îl fac să se agațe de mine. Măi să fie, el chiar nu vrea să se agațe! Omul ăsta e prost, nu înțelege că eu sunt îngerul din cer trimis lui, și că în afara mea nu are nicio șansă. Îl conving eu, că doar am dreptate. El a greșit, trebuie să-și vină în fire. Discut cu el, cu argumente logice, sentimentale, intelectuale. Nimic. Omul e în continuare în întuneric, vrea să rămână în întuneric și eu sunt neputincioasă. Trebuie să-l las să plece și abia atunci am avut timp să vorbesc cu Dumnezeu despre el. După film mi-am dat seama că asta era de făcut de la început, și că este singura dovadă autentică de dragoste. În rugăciune îl îmbrăcăm pe celălalt cu sufletul nostru, îl încălzim cu respirația noastră și, respectându-i libertatea, Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și să vindece.

Concluzia mea la mine acum este că, dacă vreau să fiu eficientă mai bine spun o rugăciune de un minut pentru cel în suferință decât să străbat orașul de la un capăt la altul, încercând să-l ajut așa cum el nu are nevoie.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Depresia are o componentă somatică și una sufletească. Pentru cea somatică se merge la psihiatru – unul bun trebuie să fie un bun farmacolog, cu cazuistică multă în spate – care va prescrie pastile și care va explica că, la instalarea depresiei, anumite substanțe nu mai sunt sau sunt mai puțin secretate de creier, drept urmare conexiunile se fac mai greu – de aici uitarea, sărăcia gândurilor (majoritatea obsesive și obositoare), insomnia, agitația, frica. Nimeni nu este vinovat de producția creierului, deci un episod depresiv nu este o vină, dar refuzul de a ne trata și negarea constituie responsabilitatea noastră și pot antrena multe. Toate informațiile vin cu aceeași intensitate, și depresivul nu mai știe ce să aleagă, nu mai poate lua decizii sau se răzgândește foarte ușor. Psihiatrul mai poate recomanda psihoterapie, și e bine să se facă, e parte din tratament. Ajutorul neprețuit îl dau prietenii și cei care trag cu dinții de depresiv să iasă din casă, să își facă planuri, să redevină el. În lipsa lor, recuperarea este (aproape) imposibilă. Cred că e valoros ca depresivul să știe asta ca să-i caute, dacă ei nu-l caută, și să-i roage să-l ajute. Prietenii trebuie să știe că depresia nu e nebunie, și să încerce să nu-l privească pe depresiv ca pe un nebun (nu este, așa cum dacă răcești nu înseamnă că ai SIDA), pentru că asta va înrăutăți lucrurile. Tratamentul nu va da rezultat imediat iar, în majoritatea cazurilor, la 2 săptămâni de tratament este posibil ca pacientul să fie mai rău decât atunci când a început să se trateze. Este un efect secundar, și în niciun caz tratamentul nu trebuie întrerupt (se riscă sindrom de abstinență). Tratamentul se ia minim 6 luni, și probabil o bucată de viață (pentru că depresia s-a dezvoltat într-o bucată de viață). Nu e nimic rău în asta. Antidepresivele au nenumărate reacții adverse, care dispar pe măsură ce tratamentul continuă. Este crucial ca tratamentul să se ia cât spune medicul, nu cum și cât i se pare pacientului. Automotivarea, gândurile pozitive (pe care la început nu le crede) au un rol foarte important. Depresivul are nevoie de motive să se bucure, de culori și de lumină (nu lumini, că dăm în reiki), de râs și de mese copioase. Nu glumesc. Psihiatrul meu prescrie antidepresive și are pe birou un borcan cu nuci și semințe în miere. Celula nervoasă trebuie hrănită cu nuci, și așa își revine. Lipsa unei alimentații corespunzătoare are partea ei de vină în depresie.

Până acum am vorbit de partea somatică. Un tratament este lucrul la care se opresc majoritatea persoanelor depresive, ignorând partea sufletească. Dacă corpul se tratează cu pastile, sufletul se tratează cu…Cu ce? Cu iertare. Iertare din partea depresivului. E foarte greu să ierți. Cum să-l ierți pe tata care te-a închis în camera ta când aveai doi ani? Cum să-ți ierți soțul că te-a înșelat? Cum să te ierți pe tine? Iertarea este teribil de grea și de dureroasă, unii o privesc cu tot atâta groază ca moartea. Sufletul tău umilit nu poate accepta nicio clipă că oamenii au avut alte motive și alte intenții decât a-ți face ție rău. Tu suferi și, când suferi, ești centrul universului. Nimic nu mai contează. Nimeni nu te tratează ca pe un om cu valoare. Tot ce ai făcut pentru alții a fost călcat în picioare. Dar nu a fost vina ta. Poate lor le-a lipsit capacitatea de a aprecia, de a vedea, sau tu nu te-ai exprimat suficient de clar. Acum ai șansa să revii asupra situației, s-o retrăiești (horror, știu) și să exprimi ce ai simțit și ce ai gândit atunci. Pentru asta, pentru a retrăi suferința, trebuie să mori. Dar nu poți să spui că ce trăiești acum e viață. Ești o rană care supurează, nu mai ești tu, deci ar fi util, poate, să te hotărăști să mori pentru viața asta moartă a ta. Și să învii, pentru că după moarte vine învierea. Retrăirea situațiilor – sub supravegherea unui psihanalist, unui prieten milos sau unui duhovnic – este cheia morții și a învierii. Știu că majoritatea ne gândim că nu am făcut nimic rău, deci nu avem nevoie de iertare. Oricum, în general ne războim cu cei care nu ne mai pot ierta, și nu recunoaștem că nu ne-am iertat pe noi. Iertarea e demodată, dar depresia e în vogă.

Cineva mi-a spus asta, o dată: Doamne, decât să mai trăiesc așa, prefer să mor. Nu să mori somatic, ci să mori situației, scenariului, felului de a vedea lucrurile. Și iertarea este moartea urii și a mândriei noastre. Și învierea și vindecarea adevărată și definitivă (dacă se face sistematic) a sufletului nostru bolnav. Așa cum, când mergem la medic, promitem să facem orice numai să ne vindecăm, așa și când vedem cum în sufletul nostru crește egoismul, nemulțumirea și furia, e timpul să le murim lor, prin iertare, și să trăim așa cum am fost creați s-o facem: în deplinătatea bucuriei.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

M-am obișnuit să dezamăgesc oamenii. Fac asta mereu, pentru simplul motiv că nu sunt superwoman, și vreau să renunț la acest sindrom care mă bântuie dintotdeauna. Deci, sunt limitată și asta e, oricât m-aș da cu capul de pereți nu pot face decât ceea ce pot, și nu pot salva viața nimănui. Prima dezamăgită de asta am fost eu. Așadar, eu dezamăgesc. Buuun. Pe toată lumea. Pe mine. Și totuși, am descoperit că sunt câteva persoane (sau Persoane, după preferință) pe care, orice aș face, nu le voi dezamăgi. Mi-a zis asta una dintre ele, care m-a trimis să am grijă de o doamnă strivită de neputințe mentale, sufletești și financiare. Doamna a dezvoltat suspiciune, egoism și alte bube. Cel care m-a trimis la ea, când i-am spus, mi-a răspuns: Oricum este, noi trebuie să o ajutăm. Acum, ghici ghicitoarea mea, cine mai zice asta? Părinții, right. Numai părinții pot să spună asta, pentru că ei ne iubesc fără multiple choice, doar all inclusive. Și ne ajută, orice le facem, pentru că ei rămân părinții noștri și noi copiii lor, pe totdeauna. Fără deadline.

Buuun, pe părinți nu-i pot dezamăgi. Pe părinții mei de sânge. Pe duhovnic. Pe Tata. Și pe prietenii Tatei. Ei știu – și dacă nu știu, simt, și dacă nu simt, iubesc – exact ce pot face. Ce nu, se trece cu vederea, cu dărnicie și dăruire. Acum, dat fiind că Tata are mulți prieteni, nici nu sunt în stare să număr persoanele pe care nu le pot dezamăgi. Ceea ce este, într-adevăr, o ușurare, pentru că pe cele pe care le dezamăgesc le pot număra.