Este din ce în ce mai frecventă o metodă de exterminare a sufletului din noi: proiectul imposibil. A pătruns atât de normal în toate grupele de vârstă şi în toate clasele sociale, că nimeni nu se mai miră. Sarcinile pe care le primim sunt dincolo de puterile unor fiinţe care trăiesc în poluare, nemulţumire sufletească, foarte multe patimi şi multe asalturi de urâţenie; cu toate acestea, ni se pasează cu aerul că trebuie să fii idiot ca să nu poţi face aşa puţin, că e criză şi că trebuie să muncim mai mult. Nu ne mai vedem unii cu alţii, nu mai percepem ce este în jur, şi dacă ne permitem să avem activităţi ce nu au legătură cu cariera profesională, suntem priviţi câş, aproape internaţi la spitalul de nebuni ca nişte risipitori de bani şi energie în lucruri inutile. O prietenă stă la servici de la 8 la 21, şi toată lumea îi face scandal că nu îşi asumă mai multe responsabilităţi. Alta nici nu mai vede schimbările meteo, că stă toată ziua în birou. Mama a ajuns, de la un program de 4 ore pe zi, la unul de 10, şi trebuie să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am ajuns să ne percepem unii pe alţii ca pe nişte maşini, utile doar pentru a împlini nişte obiective. Nu mi s-au impus niciodată până acum atâtea termene imposibile. Ieri am primit 50 de pagini la tradus, pe care urma să le termin până luni la prima oră, şi clientului i s-a părut extrem de ciudat că am luat numai 20. Primesc un telefon alaltăieri şi mi se spune că este un document în care s-au făcut unele modificări, ce totalizează 4 pagini; după ce accept să-l fac, descoperim că nu se detectaseră toate modificările şi că de fapt trebuia să colaţionez 67 de pagini în 4 ore. Bineînţeles că nu am reuşit, şi mi s-a făcut scandal. Indiferent de ce eşti, angajat, liber-profesionist, elev, etc. eşti tratat ca în timpuri feudale. Istoria se repetă, e adevărat, dar noi chiar nu învăţăm de la ea nici măcar să spunem nu?

Ca să observăm efectele proiectului imposibil asupra noastră, putem lua nişte culori, o foaie, şi să încercăm să desenăm şi să colorăm cel mai banal obiect din jur. Violenţa, timiditatea, frustarea, agitaţia, nesiguranţa din noi nu vor avea nevoie de un psiholog, se vor vedea cu ochiul liber.

Pentru fiecare nou convertit la ortodoxie, convertirea se materializează, în primul minut, prin urmarea sfatului: ia anafură şi aghiasmă în fiecare dimineaţă, pe nemâncate. Chiar dacă, poate, nu se ridică imediat din mizerie sufletească, treptat simte că nu mai poate face anumite păcate. Dacă este oprit de la Împărtăşanie, după ce se spovedeşte ia aghiasmă mare, şi simte că primeşte mai mult. De la oamenii care se vindecă cu rugăciune şi stropire cu aghiasmă, la cei cărora li se schimbă starea sufletească, până la cei care se mânie sau înjură când pun aghiasma în sticlă şi, ajunşi acasă, o găsesc împuţită şi stricată iar dacă le pare rău de greşeală apa sfinţită devine din nou bună, până la ura care abundă peste tot, în acest film despre apă se găseşte tot spectrul explicaţiilor stărilor noastre sufleteşti şi trupeşti schimbate datorită sfinţeniei şi harului revărsat peste noi de Dumnezeu, prin biserică.

Isteria gripei porcine, de fapt o gripă obişnuită menită să ne facă să ne înstrăinăm unii de alţii, pare să ne facă să pierdem din vedere că, acum aproape 20 de ani, aici s-a murit pentru libertate de conştiinţă şi pentru frumuseţe. Înainte de “acum aproape 20 de ani” se murise pentru Dumnezeu în închisori. Acum nu mai murim noi pentru El, Îl omorâm pe El în noi. Unul dintre simptome este fotografia şi titlul de pe prima pagină a Academiei Caţavencu. De dragul tirajului-satirei-şocului, suntem gata să călcăm în picioare ce-i mai scump în noi, şi suntem şi mândri de asta.

Cum gripa porcină este una obişnuită, ea se tratează/previne ca atare. Problema e că, pentru că toată lumea e speriată de moarte, s-ar putea să ne alegem cu un vaccin nedorit dacă răcim pentru că, banal,  am stat în curent/ploaie/frig. Deci să nu stăm în curent/ploaie/frig, să înghiţim suplimente din plante, cătină, măceşe, să mestecăm propolis şi polen şi mult mult mult usturoi şi ceapă. Vitamine, fructe, salate, etc. Şi cel mai important, moralul sus, indiferent de câtă ură şi nesiguranţă e în jur – dacă nu mai putem, o rugăciune, un acatist, un ceai verde să ne dea energie şi nişte ochi larg deschişi la cât de minunate combinaţii de culori sunt în copacii din griul de afară.

Împotriva porcinizării am ascultat ieri o predică splendidă. Din ea am reţinut două idei. Prima: ne-am dezobişnuit să stăm faţă către faţă cu cei din jurul nostru. Nu mai vorbim privindu-ne în ochi, nu mai avem timp de petrecut într-un loc liniştit şi intim, nu ne mai destăinuim. Mie mi-a adus aminte că nu ne mântuim cu calculatorul şi cu televizorul (sunt mulţi oameni care petrec mai mult timp la televizor decât discutând banalităţi cu cei apropiaţi lor), nici cu maldărele de informaţie achiziţionate, nici cu avere, ci cu sufletul celui de lângă noi, pe care avem obligaţia şi porunca să-l tragem spre frumos, credinţă, nădejde şi dragoste. Avem relaţii virtuale mai solide decât cele cu mama sau cu tata. A doua: pentru un monah nu fapta pe care vrea s-o facă este cea bună, ci cea pe care nu vrea s-o facă. Vineri seara mă uitam pe un îndreptar de spovedanie şi constatam că ori monah, ori mirean, creştinul trebuie să se poarte la fel, deci observaţia ni se aplică şi nouă, mirenilor. Ca să nu mă înţelegeţi greşit, o să dau un exemplu. Dacă eşti pus să alegi între a sta în frig pentru a împărţi mâncare la săraci şi a mânca la căldură, ca monah trebuie să alegi frigul şi milostenia. Cam atât, în rest să ne ferim să facem parte dintre cei porcinizaţi, atât sufleteşte cât şi trupeşte, şi să îi privim cu dragoste şi nădejde.

E o toamnă când mulți oameni pleacă. Multe lumini ale noastre, trec mai aproape de Lumină. A plecat și părintele Teofil de la Sâmbăta, singurul mare duhovnic de aici pe care nu l-aș fi asociat niciodată cu o plecare. Mă aștept mereu să plece părintele Arsenie sau părintele Iustin, aflați parcă mai aproape la granița cu veșnicia, dar părintele Teofil părea bine așezat, pe durată nedeterminată, cu un discurs neschimbat, care mereu îmi dădea același sentiment pe care îl aveam când duhovnicul mă lovește cu crucea în cap, adică bagă-bine-la-cap. Era ceva rupt din veșnicie să auzi pe părintele cum îngâna gutural rugăciunile de la vecernie și utrenie, în toată curtea mănăstirii, sau cum își mustra credincioșii la ușa chiliei. Spunea „vă binecuvântez pe toți, să aveți bucurie”. Povesteam cuiva cum, acum 2 ani la o conferință ASCOR, ne-a dorit tuturor să fim fericiți, și eram convinsă că va fi nelipsitul invitat la serile filocalice din noiembrie. Numai că ultima oară când ne-a vorbit era tare amărât, atâția tineri eram veniți la Sâmbăta, și la liturghie atât de puțini – niciunul nu l-a cercetat, niciunul n-a venit la slujbele de zi sau de seară. Așa că s-a gândit să se mute, poate, acolo unde va fi mai eficient, unde se va bucura nesfârșit și de unde va spori și bucuria și ușurarea sufletelor noastre. Nu știu de ce ne-am îndurera noi, că părintele e oricum și mai fericit și mai eficient acolo. Poate din puținătatea credinței noastre..

M-a trăznit azi la predică faptul că pe vremea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir nu aveai voie să fii creştin. Ştiam asta, dar ceea ce m-a trăznit a fost asemănarea cu zilele noastre. Dacă ţii post, mergi la biserică, te spovedeşti toată lumea îţi va recomanda să mergi pentru un consult la spitalul 9. Ciudat, dacă te împărtăşeşti nu se aplică, toată lumea defilează cu împărtăşania ca cu o mondenitate, un merit personal. Ieri îmi povestea o prietenă că au dus-o amicii la o piesă de teatru mut, unde actorii au început să se dezbrace pe scenă. Pentru că ea ţinea ochii în pământ, “amicii” au început să râdă de ea. I-am spus că trebuia să iasă din sală. Dacă ceilalţi sunt nebuni şi tu sănătos, doar n-o să se inverseze scara absolută a valorilor. Sau da? de presiune, de politeţe, de spirit de turmă? Creştinismul religia cea mai răspândită, nu este şi cea mai trăită; se consumă diluat (aş vrea să spun căldicel, dar mi se pare că şi căldicel e prea mult spus) în porţii bianuale, fără se face compromis cu patimile propriei persoane. Logic, nu se ajunge la bucuria care radiază de pe feţele sfinţilor, nici la linişte sufletească, nici la mântuire. Şi tot logic, vinovat este creştinismul, nu noi, cei diluaţi. Parcă nu putem să ne punem sufletul în pericol şi să renunţăm la bucurie doar de dragul unei cantităţi mai mari sau mai mici de prieteni care ne vor lăsa cu buza umflată când va apărea cineva mai disponibil la orizont. Care bucurie totuşi, dacă pentru cei mai mulţi dintre noi creştinismul este o sumă de reguli morale, neînsufleţite de dragoste şi de tot ceea ce face ca oamenii să fie încununarea creaţiei. Dacă Sfântul Dimitrie a putut suferi chinurile la care a fost supus şi Dumnezeu i-a dăruit darul facerii de minuni, pentru că a mărturisit drept, oare noi de ce nu mărturisim drept?

Unii ştie, alţii nu, dar mâine se sărbătoreşte ocrotitorul Bucureştiului. Nu s-ar zice, căci bucureştenii tot aşa încruntaţi şi grăbiţi sunt, de mult se ocrotesc singuri, ce să caute ei cu un ocrotitor. Sâmbătă dimineaţa se anunţa la ştiri că vor sosi rămăşiţele Sfântului Vasile cel Mare din Grecia. Şi că la Patriarhie în deal e o coadă mare, la care trebuie să fii nebun să stai. Oamenii sănătoşi preferă o friptură şi nişte ştiri adevărate. Nu s-a pomenit nimic că avem un sfânt în dealul Patriarhiei, cu trup întreg, neputrezit de atâtea sute de ani, şi că din Grecia se va aduce racla cu sfinte moaşte – adică tot trup neputrezit şi cu bună mireasmă – ale Sfântului Vasile cel Mare. Ce trup neputrezit, doar noi ne gândim cum să ne îmbuibăm mai tare ca să fim un ospăţ consistent pentru viermi, cu ce ultim parfum să ne parfumăm hoitul, şi mai ales cum să ne apărăm de criză.

După ce am stat la coadă patru ore, în ciuda tuturor predicţiilor sumbre, m-am certat cu gardienii care respectă ordinele şi, asigurând paza oamenilor credincioşi care stau să se închine la moaşte, aruncă chiştoace pe jos, şi am citit inspirat-intitulatul afiş al Crucii Roşii Stimaţi pelerini (de unde rezultă că numai stimă se poate simţi pentru noi, nicidecum dragoste, că e o senzaţie expirată), am ajuns în fine în faţa sfintelor moaşte, unde am fost scurt bombardată cu “nu se stă pe loc, vă rugăm”. Ce să te concentrezi să te rogi, doar n-ai venit pentru aşa lucru absurd, ci doar ca să împlineşti o formalitate anuală, în urma căreia se întăresc relaţiile diplomatice ale bisericii şi presa face tot posibilul să ne ajute să fim mai raţionali şi mai puţin credincioşi.

În sfârşit, vă doresc să ajungeţi să vă închinaţi sfinţilor din deal, să primiţi bucurie, şi în caz că găsiţi pe traseu rămăşite de mitocănie, ipocrizie şi fariseism, treceţi-le cu vederea şi lăsaţi-vă, dragi pelerini, inundaţi de credinţă, nădejde şi dragoste.

A trecut în Biserica Biruitoare Ion Cojar. Mă simt ca și cum mi-ar fi pierit cineva drag și tare tare apropiat. Unii, la orice vârstă sunt luați sus, parcă tot prea repede pleacă. Cojar a fost primul meu regizor. I-am văzut clasa la Casandra, piesele pe scenă. A, da, a fost și primul director de Național pe care l-am prins. Bine totuși că faptele noastre rămân – așa nu o să dispară din mine amprenta unui profesionist, care nu s-a lăsat clintit de „ereziile teatrale” contemporane, de vânturi psihotice și gratuit pornografice ce bântuie multe spectacole de acum. A plecat tocmai acum, înainte de ziua prăznuirii sfântului ce ocrotește Bucureștiul. Sper să se roage, alături de Sfântul Dimitrie, pentru paza minților și a sufletelor noastre, ale celor ce locuim în orașul care se urâțește și murdărește pe zi ce trece, și să ne țină departe de gomora patimilor. Amin

Nu este o intrebare, ci un raspuns.

Chiar aş vrea ca acest post să nu fie unul patetic, plin de chemări expirate şi care să-L îngrădească pe Dumnezeu şi mai mult în turnul de fildeş al ritualismului. Evanghelia citită duminica asta, şi anume învierea fiului văduvei din Nain, parcă mi-a pus în cuvinte toată durerea strânsă în ultimele luni.

De prin iulie am început să simt că tinerii din jurul meu poartă o mare durere în suflet, sunt singuri, disperaţi, şi dacă încearcă să se îndrepte spre Dumnezeu se pocnesc de baba din uşa bisericii, care le atrage atenţia că miros a tutun, au fusta prea scurtă sau au pantaloni în loc de fustă, au venit despuiaţi la biserică, n-au capul acoperit, au părul vopsit, au cercei în urechi, buze, sprâncene etc, sunt prea machiaţi, sunt nepoliticoşi, nu ştiu să se închine şi n-aş mai vrea să continui această listă. Este o pocnitură care va lăsa multe cucuie sufleteşti. Baba a uitat că poate şi ea a fumat odată, că s-a machiat/vopsit, că prima oară a intrat în mini şi în maieu în biserică, fără nimic pe cap, dar că dragostea cu care a fost primită a făcut-o să rămână acolo. Din păcate, toţi uităm să transferăm asupra celorlalţi dragostea imensă cu care ne întâmpină Dumnezeu în biserică. Rămânem la forme, la fast, şi nu mai vedem durerea teribilă cuibărită în sufletele celor care se întorc disperaţi şi goi din casa Domnului. Lui Îi rămâne apanajul milei desăvârşite, a tandreţei cu care poate spune mereu unui suflet care ştie că nu mai are pe nimeni “nu mai plânge”. Dumnezeu ne îngrămădeşte mereu bucurie şi este gata să o facă să se reverse prin orice ocheadă pe care suntem dispuşi să I-o aruncăm.

Vineri seara am mers cu participanţii de la seminarul la care am tradus la un pub din Iaşi. Era fum, muzica îmi făcea maţele praf, nu puteam vorbi unii cu alţii, şi cârciuma se umplea cu fiecare secundă. Colega mea de cameră mi-a zis: dacă ţii post azi, n-ai voie să fii aici, nu? I-am spus că nu mă afectează, pentru că nu fusese o alegere conştientă (nu ştiam unde mergem) şi m-am apucat să fac crochiuri. O doamnă de lângă mine a început să-i explice cum e când te hotărăşti să-ţi ţii sufletul departe de păcat, şi aşa mai departe, dar se pare că nu a avut prea mare efect. Eu aş fi vrut să-i zic că viaţa unuia care ţine post, stă duminica în picioare la slujbă în loc să doarmă până târziu, se lasă bătut de vânturi şi împins la cozi la moaşte şi în general batjocorit de toată lumea deşteaptă-modernă, este o fericire. O fericire pe care aş vrea s-o îmbuteliez şi să o dau oamenilor din ce în ce mai singuri de pe lângă mine, să le arăt că au Viaţă în ei şi să le spun să o respire în voie, fără niciun fel de frică.

Sentimentul ăsta teribil că cei de vârsta mea sunt singuri şi trişti, depresia  atingând cifre uriaşe şi cu care am început să ne obişnuim, am început să-l am aşa cum scrie mai sus, din iulie, când am fost la un forum ecumenic de tineri. Forumul se petrecea lângă o mănăstire splendidă din Ardeal, iar programul era plin. Am avut dimineţile nişte invitaţi excepţionali, de la care am priceput imens. Organizatorii erau mai tineri decât mine, şi totul a fost excepţional organizat, cazarea, masa, invitaţii. În primele clipe ni s-a dat un caiet cu cântece pe care urma să le cântăm împreună, primul fiind Cuvine-se cu adevărat, şi celelalte fiind multe folk-uri şi alte cântări paşnice, pe care le poţi cânta fără să ai în cap că păcătuieşti. Cuvine-se cu adevărat nu s-a cântat niciodată. Programul era plin, au fost ateliere de icoane, bricolaj, modelaj, literatură, fotbal, etc. Singura activitate neobligatorie era mersul dimineaţa la liturghie, toată lumea fiind trezită cu tam-tam la micul dejun. Nu am avut timp, în săptămâna petrecută acolo, să stau şi să privesc peisajul. Dacă n-aş fi chiulit, nici cu monahii n-aş fi avut timp să vorbesc. M-am întors mai străină de ceilalţi decât eram la început, cu sentimentul unei obligaţii de a socializa, aproape protestantă, a la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi. Nu am avut vreme să port nicio discuţie de la suflet la suflet, şi plecarea m-a găsit într-o stare de durere sufletească. Cei ortodocşi din forum nu au avut curajul ortodoxiei lor, neîncurajând pe nimeni să meargă la liturghie, dar încurajând mâncarea, somnul, sportul, creativitatea. Totul limitat, totul grăbit, într-o lume care nu mai are răgaz pentru că vrea să facă prea multe, uitând că totul se poate termina în secunda următoare şi că n-a găsit încă timp să se bucure. Tinerii, care sunt prin definiţie revoltaţii, cei care ard cu foc deschis, cei care caută adevărul şi fericirea, depind acum de multe lucruri care le barează drumul spre Viaţă. Poate de aici depresia, ura şi singurătatea. Dacă creştinii nu revarsă Viaţa pe care o primesc peste tot, cine să o reverse? Şi cine să tragă pe ceilalţi spre înviere, dacă noi suntem laşi şi putrezi de mult pe dinăuntru?