Părintele Piotr

Iunie 27, 2008

Lângă Poceaev, la ceva kilometri, e un cimitir. În cimitir, un preot martizat la 20 de ani. Pentru că L-a mărturisit pe Hristos în faţa catolicilor, a fost găsit în ziua de Paşti cu ochii scoşi, limba tăiată, bătut în cuie în formă de cruce pe podeaua propriei case. Un frate român din Poceaev ne-a povestit. Ce să mai zicem despre biserica „soră”?

Anunțuri

Act de curaj

Iunie 27, 2008

Al câtelea? Un om care nu are nimic de pierdut, numai sufletul, are nevoie de curaj. Citiţi până la capăt.

Fiecare creştin ortodox are datoria de a-şi cunoaşte cât mai bine credinţa şi de a se feri de păcat, pentru a dobândi mântuirea. Din nefericire, mulţi creştini nu cunosc ce este păcat ca să se păzească să nu păcătuiască.

Un păcat care este foarte uşor făcut, în special de femei, este şi acesta că femeile poartă haine bărbăteşti. Sigur că unii cititori, şi în special femeile, se vor mira că e păcat a se îmbrăca bărbăteşte.

Chiar din primele capitole ale Vechiului Testament, Dumnezeu le-a făcut primilor oameni îmbrăcăminte de piele, după ce au greşit: „Apoi, a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Facere 3, 21). Deci, prima grijă a lui Dumnezeu a fost să îmbrace oamenii. Nu se precizează cum să fie îmbrăcaţi bărbatul şi femeia. Aceasta se va găsi consemnată mai târziu în Deuteronom: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta este urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Deuteronom 22, 5). Canonul 62 al Sinodului al VI-lea a hotărât ca „niciun bărbat să nu îmbrace haină femeiască, nici femeile să nu îmbrace cele cuvenite bărbaţilor… Deci cei ce în viitor vor încerca să facă ceva din cele menţionate mai sus, aceştia, de vor fi clerici, să se caterisească, iar de vor fi laici, să se afurisească” (Pidalion – Bucureşti, 1933, pag. 266). Canonul este destul de grav, pentru că se merge până la caterisire şi afurisire, iar în practică vedem că majoritatea femeilor tinere sunt îmbrăcate bărbăteşte. Aş dori să precizez că acest obicei nu s-a introdus la noi decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă ar fi încercat o femeie să se îmbrace bărbăteşte înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, acea persoană ar fi fost detestată public.

Astăzi vedem că nu mai este ceva curios, ci este la modă ca femeile să se îmbrace bărbăteşte.

Faptul că aceasta constituie un păcat, datoria noastră este de a arăta adevărul şi totodată a recomanda tuturor a se feri, pe cât posibil, de a nu greşi, potrivit învăţăturii Mântuitorului Hristos, care zice: „Dacă n-aş fi venit şi nu v-aş fi spus, păcat n-aş avea…” (Ioan 15, 22)

Ceea ce este şi mai rău este că unele femei vin şi la biserică îmbrăcate bărbăteşte şi nu numai atât, ci şi când se mărturisesc şi se împărtăşesc. Sigur, cele mai multe dintre ele fac aceasta din neştiinţă, dat tot păcat este, chiar dacă este canonisit mai uşor. Spre lauda unor credincioase, sunt biserici unde femeile nu îndrăznesc să intre descoperite şi, cu atât mai mult, îmbrăcate bărbăteşte. Nădăjduiesc că cele arătate mai sus vor fi înţelese corect şi, în acest fel, se vor împuţina şi păcatele fără voie, din neştiinţă.

+ GHERASIM PUTNEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor

Boian – Albastru

Iunie 27, 2008

Am ajuns la Boian după multe încercări şi ezitări, şi pe caniculă prăfoasă. Obosiţi, aproape nu mai puteam respira. În faţă ne-a apărut din senin, lăsându-ne cu gura căscată, o biserică înaltă şi bleu. O fântână sub formă de ceainic. Răcoare şi linişte sub formă de ziduri. Rânduială, rugăciune. Imposibil de pus în cuvinte. Maica Domnului. Atât de frumoasă, atât de dătătoare de linişte. Atât de uşor ne poartă durerile. Nu m-am putut abţine să mă întreb ce are atâta lume cu ea. Las imaginile să spună ce nu pot eu. Căci numai să stau sub copacul din faţa bisericii şi să mă uit la albastrul zidurilor aş fi vrut.

La Bănceni, în Ucraina, toate bune. Părintele Mihail Jar ne-a întâmpinat cu binecuvântări şi cu masa pusă. Prima oară în viaţă când am văzut o lavră – sau o semi-lavră, căci urmează să fie o lavră – şi un loc mănăstiresc aşa frumos aranjat. Seara, părinţii ne-au chemat la Liturghia din Paraclis, de la miezul nopţii. Jumătate în ucrainiană, jumătate în română. Un călugăr a avut o criză de epilepsie, câţiva fraţi l-au ţinut şi din criză a intrat într-un somn profund, cu sforăituri; părintele stareţ l-a mângâiat pe cap şi l-a stropit cu aghiasmă. După liturghie, o maică bătrână ne-a explicat că liturghia în româneşte se slujea de la ora 4 în biserica românească, singura în care toate slujbele se ţin în română. Biserica românească, singura din lemn, era in afara porţii. Adică pe pământ românesc, biserica românească e pusă în afara porţii mănăstirii. Când eram mai furioasă, mi-am adus aminte că credinţa şi morala nu au nimic a face. Dreptatea, în veşnicie.

Lansare de carte

Iunie 25, 2008

Vineri, 27 iunie, de la orele 18, veniti la sediul Uniunii Scriitorilor din Romania (Calea Victoriei nr. 115, in Sala Oglinzilor) pentru o dubla lansare a fostului detinut politic Dan Lucinescu. Este vorba de editia a doua a volumului „Jertfa” (in care este descris destinul autorului in actiunea de „reeducare” de la Suceava si Pitesti), si de cartea „Destine”, care se refera, printre altele, si la cunoscutul duhovnic Arsenie Boca, pe care domnul Lucinescu a avut placerea sa il cunoasca.
Dan Lucinescu, nascut pe 21 mai 1927 in Botosani, a fost arestat ca student in aprilie 1948 si condamnat la 15 ani munca silnica. A executat anii de detentie in inchisorile Iasi, Suceava, Pitesti, Gherla, Jilava si Aiud, cunoscand „reeducarea” atat in faza ei initiala de la Suceava, cat si torturile atroce de la Pitesti. Desi intreaga sa familie a avut de suferit de pe urma comunismului, Lucinescu a absolvit in cele din urma Facultatea de Mecanica din Bucuresti cu nota maxima si este autorul a peste 300 de lucrari tehnice si al unui volum de specialitate. Dupa 1989 a publicat 15 volume de memorialistica, biografii istorice si eseuri.

Fata cu basma

Iunie 15, 2008

Înainte să plec în Ucraina, un ultim cuvânt. Azi am fost caracterizată, de un om care se consideră deschis la minte, drept fata cu basma. Mai precis, a zis „nu-mi plac fetele cu basma”. Culmea e că nici nu mă cunoaşte. Scriu asta ca să atrag atenţia asupra unei mutaţii de categorie: din prea mult liberalism, riscăm să devenim cu adevărat farisei, acuzându-i pe ceilalţi de fariseism. Cu asta „împuşcăm” 2 iepuri: nici Scripturile nu le respectăm (pentru basmaua de pe capul femeii care se roagă este „reglementată” în Scriptură, având la bază un context istoric: în Corintul Sfântului Pavel, femeile desfrânate nu purtau nimic pe cap), nici poruncile Domnului – nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Ca sindrom al epocii de mare viteză în care trăim: etichete puse repede, iertate greu, care lasă răni adânci. În urma acestei mutaţii categoriale, cei etichetaţi drept pietişti/bigoţi/farisei, sunt puşi la colţ când, de fapt, ei doar fac eforturi pentru a respecta canoanele şi poruncile. Într-un episod următor, afurisirea femeilor care poartă haine bărbăteşti, tot conform canoanelor Sfinţilor Părinţi.

Am stat, pentru o scurtă perioadă, într-unul dintre locurile de mare importanță pentru sufletul poporului român. Este o mănăstire unde rândunicile, împreună cu oamenii, Îl slăvesc pe Dumnezeu de dimineață până seara și unde am avut șansa de a fi într-o frântură de rai.

Într-o dimineață, după Sf. Liturghie, stăteam într-o minune de piatră albă și caldă, cu contururi grațioase, de o noblețe desăvârșită, într-unul din foișoarele brâncovenești din incinta mănăstirii. A venit și o bătrânică (destul de vie și nu foarte bătrânică) alături de care mâncasem de multe ori la trapeză, și s-a așezat pe una din bănci, lângă mine. Își începea litania cerșitului la fiecare persoană pe care o vedea ieșind din biserică (la ieșire trebuia să treci prin foișor) și mai obținea din când în când câte ceva.

M-am gândit că și noi, românii, facem cam la fel. Suntem într-o țară peste care minunile și binecuvântările lui Dumnezeu se revarsă nenumărate, dar nu le mai vedem. Avem povățuitori și oameni de autentică cultură, prin care putem auzi șoapta Domnului la urechea noastră, dar nu-i mai băgăm în seamă. Stăm și cerșim ultimele noutăți și descoperiri, ne cerșim desfrâul și banul pe care celelalte nații ni-l aruncă în milă, și ne tot oferim scuze să nu ne dospim sufletul la razele dragostei și credinței revărsate asupra noastră.

Nu ne mai știm de mult valoarea, potențialul, inteligența și genialitatea, și atunci când ni le recunosc alții și sunt dispuși să ne arunce niște fărămituri în schimbul lor, ne închinăm lor. Nu mai băgăm de mult în seamă nici tradiția nici istoria, nu mai vedem unde suntem de fapt, pentru că mereu privim la ceea ce au alții, infinit mai sărac decât averea noastră.

Băbuța care cerșea nici nu se uita în jur, era încruntată și vâna pe cei care treceau pe lângă ea. Numai unii – puțini – îi dădeau ceva, ea îi binecuvânta, și apoi își continua vânătoarea. Vânătoarea după ce au alții mereu ne orbește, și nu mai vedem ce avem noi înșine. Ea nu se vedea nici atât de sănătoasă, nici atât de în putere cum o vedeam eu. Poate nu era, nu știu, dar părea destul de plină de energie. Era toată ziua pe la mănăstire, și pierdea timpul cam mereu, dar nu ajuta nici la bucătărie, nici în altă parte. Se mulțumea cu hârtiile de un leu aruncate de jenă și de milă, și cu părerea de neputință pe care și-o făcuse despre ea însăși. Așa cum facem și noi, românii, în nesfârșita noastră tranziție spre ziua de mâine, încruntată și nemulțumită, bolnavă și bătrână, cu grumazul sufletului pregătit să fie spânzurat de frânghia lenei.

Mereu aducându-ne scuze în sprijinul orbirii noastre, trăim suspendați într-o stare de cerșetorenie, revoltându-ne mereu că în țara asta trebuie să dai șpagă ca să obții ceva, că medicii sunt incompetenți, că e plin de hoți și de aurolaci, că fetele se prostituează și mai ales – atenție, mai ales – că străinii nu ne prea văd cuCerşetoarea din foişor ochi buni. Litania nemulțumirii noastre nu ne va ridica vălul de pe ochi, și nu ne vom vedea comorile dacă nu facem un substanțial efort să depășim tendința ce ne mână către cerșetorenie și către lene, către „para mălăiață”. Altfel, o să se ne încremenească anii în minunea asta de țară, și nici măcar n-o să știm că am trăit aici. Așa cum spune un poet din închisorile comuniste: ne vom trezi în groapă, fără să știm vreodată c-am fost vii.

Frica de foame

Iunie 15, 2008

De pe la ora 21, în Kaufland sunt reduceri de aproape 70% la fructe și legume. M-am nimerit din întâmplare acolo și m-am cam speriat. Mi-am „adus aminte” (impropriu spus, pentru că nu am conștientizat acele timpuri, dar mi s-au povestit) de criza permanentă de mâncare din timpul comunismului. Oamenii se înghesuiau să cumpere ridichi cu 5000, struguri cu 30000, banane și ceapă egipteană aprinsă – deși era și ceapă românească, bună, în Piața Obor la vreo 200 de metri. Era o adevărată luptă. Nu erau oamenii săraci, dar păreau total luați de valul ieftinirilor. Când mama a văzut prețurile nu i-a venit să creadă, și s-a apucat să cântărească și să evalueze, și să umple coșul, bineînțeles. O doamnă a început să ne compătimească că nu am mai prins nectarine. Oamenii cărau cărucioare de supermarket pline cu mere. Comportamentul acesta, de oameni înspăimântați de faptul că mâine nu vor mai avea de mâncare și că totul o să dispară din magazine, este altă urmă adâncă, de neșters, pe care comunismul a lăsat-o în mințile și în sufletele neamului nostru. Este o urmă transmisă din generație în generație, pentru că cei care se înghesuiau nu erau bunici și nici de vârsta părinților mei, ci oameni la 30-35 de ani maxim, așa că m-am gândit că traumele se transmit repede.

Românii sunt speriați de foame. Toată truda lor se duce pe mâncare, și nu mai au timp nici de dragoste (n.b. n-am zis sex), nici de a-și educa copiii, ca să nu mai zic nimic de Dumnezeu. Foamea se reduce, la noi, la cantitatea de „alimente” (zicea un părinte prooroc că vom mânca moarte, și cred că proorocia se cam împlinește în universul e-urilor) pe care simțim că e musai să o înghițim zilnic, și fără de care nu ne găsim liniștea. Măcar să știm că sunt acolo, chiar dacă ne-am îmbuibat și nu vom mai putea mânca nimic în următoarele 16-20 de ore. În afară de profunzimea acestei foame, care ne coșmărește viața, ne lăsăm duși de valul de reduceri.

Cam totul e la reducere azi. La reducere de jertfă și de efort intelectual și sufletesc mai ales, nu la reducere de bani, că de bani avem nevoie, aparent, din ce în ce mai mult. Efortul de a deveni un om cu carte e redus substanțial de banii și de pilele cu care facem școala, liceul și inevitabil, facultatea. La fel și cel al obținerii unei slujbe bune – faci niște cursuri, te acoperi tot cu hârtii, mai stagnezi cu gânditul că oricum e cald afară, și te descurcă în final un prieten (al unui prieten al unui prieten…) al mătușii. Rezidențiatul se cumpără de mult pe bani buni, și așa ne trezim în câțiva ani cu operații dezastroase. După mine, cam uităm de foamea sufletească, duhovnicească, intelectuală. Nu mai este, pentru că stă îngropată undeva la fundul frigiderului, sub oala cu calamar. Nu ne mai e foame nici de înțelepciune, pentru că nu mai e nevoie de ea, dacă ai bani se rezolvă lucrurile și fără ea.

În plus, tipul ăsta al doilea de foame se potolește cu efort mare. Trebuie renunțat la lume, la hihăituri oligofrenice, la sandalele cu toc de 40 de cm și la fustele cu paiete purtate la ora 1 ziua. Trebuie să învățăm să surâdem cu decență și delicatețe, în loc să ne vărsăm mațele pe jos de râs. E nevoie să stăm 4 ore (crimă, ce mai!) duminica în picioare în biserică – mai bine mergem la secte, că la ei e mai simplu, nu mai e nevoie să te tot spovedești, și au bănci în camerele de rugăciune, ca să nu obosim – să citim altceva decât Libertatea, să ascultăm altceva decât Vama Veche. De fapt, cred că nu se potolește niciodată. Pentru că atunci când apare foamea duhovnicească, toate se estompează, și ne pomenim că tocmai ne-am dat seama că facem parte din neamul lui Dumnezeu și că tot trâmbițează după noi să ne cheme în rândul sfinților. O chestie deloc ușoară, dar deloc neprovocatoare. Și cum împărăția cerurilor se ia cu năvală, și numai cei ce se silesc o dobândesc, ar fi o chestiune de decență să dăm năvală în biserici și în mănăstiri așa cum dăm la hipermarket, și să profităm de oferta bogată și variată de duhovnici, taine, comori de gând, slujbe și mai ales dragoste dumnezeiască care abia așteaptă să ne umple cărucioarele sufletești.

Cum una din caracteristicile omului frumos este să transfigureze durerea, vreau să cred că ne vom trezi și, descoperindu-ne frumusețea, vom părăsi corul grohăiturilor post-comuniste și ne vom transfigura frica de foame alimentară în nepotolită foame de har.

La mulţi ani!

Iunie 15, 2008

La mulţi ani fraţilor şi la mulţi ani Maicii noastre Biserica! Maică, de fiecare dată când am avut nevoie de ceva m-ai ajutat. Nu-mi pot dori decât să rezişti până la sfârşitul veacurilor.

Şi pentru ca n-am cadou, o să preiau unul. De aici am avut azi parte de mare bucurie. Este pacea din spatele cuvintelor, acolo unde inimile se unesc într-Unul. Aşa cum numai în Biserică am simţit.