Frica de foame

Iunie 15, 2008

De pe la ora 21, în Kaufland sunt reduceri de aproape 70% la fructe și legume. M-am nimerit din întâmplare acolo și m-am cam speriat. Mi-am „adus aminte” (impropriu spus, pentru că nu am conștientizat acele timpuri, dar mi s-au povestit) de criza permanentă de mâncare din timpul comunismului. Oamenii se înghesuiau să cumpere ridichi cu 5000, struguri cu 30000, banane și ceapă egipteană aprinsă – deși era și ceapă românească, bună, în Piața Obor la vreo 200 de metri. Era o adevărată luptă. Nu erau oamenii săraci, dar păreau total luați de valul ieftinirilor. Când mama a văzut prețurile nu i-a venit să creadă, și s-a apucat să cântărească și să evalueze, și să umple coșul, bineînțeles. O doamnă a început să ne compătimească că nu am mai prins nectarine. Oamenii cărau cărucioare de supermarket pline cu mere. Comportamentul acesta, de oameni înspăimântați de faptul că mâine nu vor mai avea de mâncare și că totul o să dispară din magazine, este altă urmă adâncă, de neșters, pe care comunismul a lăsat-o în mințile și în sufletele neamului nostru. Este o urmă transmisă din generație în generație, pentru că cei care se înghesuiau nu erau bunici și nici de vârsta părinților mei, ci oameni la 30-35 de ani maxim, așa că m-am gândit că traumele se transmit repede.

Românii sunt speriați de foame. Toată truda lor se duce pe mâncare, și nu mai au timp nici de dragoste (n.b. n-am zis sex), nici de a-și educa copiii, ca să nu mai zic nimic de Dumnezeu. Foamea se reduce, la noi, la cantitatea de „alimente” (zicea un părinte prooroc că vom mânca moarte, și cred că proorocia se cam împlinește în universul e-urilor) pe care simțim că e musai să o înghițim zilnic, și fără de care nu ne găsim liniștea. Măcar să știm că sunt acolo, chiar dacă ne-am îmbuibat și nu vom mai putea mânca nimic în următoarele 16-20 de ore. În afară de profunzimea acestei foame, care ne coșmărește viața, ne lăsăm duși de valul de reduceri.

Cam totul e la reducere azi. La reducere de jertfă și de efort intelectual și sufletesc mai ales, nu la reducere de bani, că de bani avem nevoie, aparent, din ce în ce mai mult. Efortul de a deveni un om cu carte e redus substanțial de banii și de pilele cu care facem școala, liceul și inevitabil, facultatea. La fel și cel al obținerii unei slujbe bune – faci niște cursuri, te acoperi tot cu hârtii, mai stagnezi cu gânditul că oricum e cald afară, și te descurcă în final un prieten (al unui prieten al unui prieten…) al mătușii. Rezidențiatul se cumpără de mult pe bani buni, și așa ne trezim în câțiva ani cu operații dezastroase. După mine, cam uităm de foamea sufletească, duhovnicească, intelectuală. Nu mai este, pentru că stă îngropată undeva la fundul frigiderului, sub oala cu calamar. Nu ne mai e foame nici de înțelepciune, pentru că nu mai e nevoie de ea, dacă ai bani se rezolvă lucrurile și fără ea.

În plus, tipul ăsta al doilea de foame se potolește cu efort mare. Trebuie renunțat la lume, la hihăituri oligofrenice, la sandalele cu toc de 40 de cm și la fustele cu paiete purtate la ora 1 ziua. Trebuie să învățăm să surâdem cu decență și delicatețe, în loc să ne vărsăm mațele pe jos de râs. E nevoie să stăm 4 ore (crimă, ce mai!) duminica în picioare în biserică – mai bine mergem la secte, că la ei e mai simplu, nu mai e nevoie să te tot spovedești, și au bănci în camerele de rugăciune, ca să nu obosim – să citim altceva decât Libertatea, să ascultăm altceva decât Vama Veche. De fapt, cred că nu se potolește niciodată. Pentru că atunci când apare foamea duhovnicească, toate se estompează, și ne pomenim că tocmai ne-am dat seama că facem parte din neamul lui Dumnezeu și că tot trâmbițează după noi să ne cheme în rândul sfinților. O chestie deloc ușoară, dar deloc neprovocatoare. Și cum împărăția cerurilor se ia cu năvală, și numai cei ce se silesc o dobândesc, ar fi o chestiune de decență să dăm năvală în biserici și în mănăstiri așa cum dăm la hipermarket, și să profităm de oferta bogată și variată de duhovnici, taine, comori de gând, slujbe și mai ales dragoste dumnezeiască care abia așteaptă să ne umple cărucioarele sufletești.

Cum una din caracteristicile omului frumos este să transfigureze durerea, vreau să cred că ne vom trezi și, descoperindu-ne frumusețea, vom părăsi corul grohăiturilor post-comuniste și ne vom transfigura frica de foame alimentară în nepotolită foame de har.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: