Pietrele vor striga

Iulie 27, 2008

Ingerul digital

Vinerea viitoare începe postul Adormirii Maicii Domnului. Ieri am citit o carte superbă, editată de o editură superbă. Am iubit cartea pentru fineţea ei şi pentru smerenia autorului, de a mă ajuta să-mi conştientizez păcatele fără acuze şi fără apărări inutile. Minunată ca o spovedanie, şi dătătoarea unui nou început bun.

Acum o săptămână hotăram să nu-mi mai las viaţa furată de inflaţia de informaţii, de false oportunităţi şi de ocazionali prieteni, să citesc şi să pictez. Săptămâna asta sunt programate 2 cărţi, una serioasă şi un roman:

Serafim Alexiev – Vederea păcatelor noastre

Gogol – Suflete moarte

Spovedania, în ajun de sărbătoare. Până atunci, intense pregătiri..

Avorturi

Iulie 26, 2008

De citit: Războiul împotriva vieţii

Acordul prezumat

Iulie 24, 2008

Adică un om intrat în moarte cerebrală, poate fi şi în comă foarte profundă, este de „acord” să îi fie prelevate organele pentru transplant, chiar dacă nu şi-a exprimat, în mod explicit, această hotărâre. Chestiunea e pe agenda Parlamentului României care voieşte să modifice Legea 95/2006 prin înlocuirea expresiei „acord explicit” cu formularea „acord prezumat”.

Sursa: Revista Credinţa Ortodoxă, nr. 5/2008 (pg. 13)

Satanism

Iulie 24, 2008

În comunism, bunicii mei stăteau cu zecile de ore la coadă la hârtie igienică. Atunci când a ieşit „soarele” capitalismului pe strada României, bunicii nu-i mai ajungeau banii de pensie nici măcar pentru mâncare, darămite pentru o pereche de ciorapi pe lună. M-a durut teribil când mi-a spus că nu avea bani să-şi cumpere ciorapi, aşa că purta unii rupţi, căzuţi. „Fenomenul” n-a expirat, n-a fost extirpat de UE – dacă băbuţele de pe stradă n-au şosete bărbăteşti în picioare, atunci au ciorapi căzuţi sau rupţi.

Când aştept troleibuzul 69 să mă întorc de la Gara de nord văd bătrânii cu feţele înspăimântate şi cu trupurile deformate de foame şi de boală, stând cam o oră în staţie (în soare şi în picioare) şi apoi înghesuindu-se să încapă în troleibuz. Mii de bătrâni cerşesc reţete compensate în farmacii şi stau la coadă pentru o folie de paracetamol. Sunt toţi atât de trişti, parcă s-au transformat biserici locuite de duhul disperării. După ce ne-au purtat pe braţe, pe genunchi şi în inimi, sunt fituiţi din toate părţile. Pe nimeni nu interesează că au suflete, îngropate sub acel maldăr de oscioare, că datorită lor existăm, că ei sunt istoria noastră. Suntem gata să îi schimbăm imediat pe un laptop, un căţeluş, televiziune digitală şi alte câte şi mai câte conforturi. Satanismul sau genocidul istoriei a devenit o obişnuită politică economic-fiscală a României – cei care nu mai pot munci sunt sortiţi pieirii (nu aşa cum spun companiile de asigurări de viaţă, unei pensii fericite), şi cei care pot munci sunt supuşi unui uriaş bombardament cu informaţie şi cu dorinţe inaccesibile astfel încât să nu mai poată munci mult. Înlocuim cu paşi repezi civilizaţia care ne spiritualizează şi care este un indiciu al umanităţii noastre cu o civilizaţie a plăcerii, care ne transformă în animale. Dureros.

Infuzie de bine

Iulie 23, 2008

De pe blogul Părintelui Savatie Baştovoi: film de animaţie rusesc. O infuzie de bine, de tandreţe şi de linişte.

De ceva timp, tot felul de aşa zise dialoguri. Monologuri fără sens şi fără scop. Ar fi dialoguri dacă partea celalaltă ar fi dispusă să bage la cap argumentele şi lacrimile care se aduc. Lupta, pe viaţă şi pe moarte, între toleranţa ecumenistă şi identitatea naţională. Cred că în fiecare zi aud că trebuie să fiu tolerantă. Cu cei care ne-au ajutat, cu „amabilitate”, să avem români în rândul sfinţilor, români care n-au acceptat unirea cu Roma şi care au fost martirizaţi pentru asta. Cu cei care au purtat sângeroase războaie în numele unei schisme, unei minciuni la fel de evidente cu cele ale protestanţilor care calcă pe cruce şi care interpretează (tâlcuiesc e prea frumos să zic) Sfânta Scriptură după mintea lor. Cu cei care l-au schingiuit pe Părintele Piotr de Paşte. Mi se cere, din partea ortodocşilor care pretind că au o credinţă aşezată (uitând pentru moment, că Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfântul Apostol Pavel, spun că atunci când crezi că stai bine să ai grijă să nu cazi, şi că atunci când stai pe loc de fapt eşti în cădere liberă) să fiu tolerantă. Să-mi iau credinţa pe bucăţele, înfulecând numai ce-mi convine. Adică, pot să iau partea care-mi place din canonul care îmi permite mie să mă împărtăşesc dar obligă caterisirea unui preot ce s-a împărtăşit cu schismaticii; să fiu eu fericită că m-am împărtăşit, şi restul să-l trec cu vederea. Să iau de bun tot ce zic Părintele Iustin Pârvu şi Părintele Arsenie Papacioc şi părinţii de la Athos, dar când ei spun că un astfel de preot este apostat, să trec cu vederea, să fiu tolerantă, să mă dezic de cei care îmi sunt modele spre sfinţenie. Mi se cere, în numele toleranţei, o periodică orbire, inconsecvenţă, o credinţă ruptă de realitate şi neangajată. Renunţarea la identitate. Identitatea, pe care adevăraţii ortodocşi (şi eu mă chinui, cu mila lui Dumnezeu, să lupt zilnic ca să devin un ortodox adevărat, fără să pretind că sunt deja) o unesc indisolubil cu credinţa. Pentru care români au murit. Oameni angajaţi, spălaţi de Adevăr şi trăind în deplina lui lumină.

Este un dialog surd, subiectul se confundă printre ziduri de mentalităţi închistate, scuze pe care ni le găsim pentru a ne justifica acţiunile într-un moment de slăbiciune. Acum 2 zile, doamna care m-a băgat prima oară într-o biserică, mi-a zis că e normal ca Mitropolitul Corneanu să fie iertat, că ea îl înţelege, că şi ea s-a împărtăşit cu greco-catolicii când a fost în pelerinaj la Medjugorje. Că Maica Domnului i-a dat semn să se împărtăşească, şi că perioada care a urmat a fost cea mai luminată din viaţa ei. Da, Mitropolitul Nicolae nu e cetăţeanul de rând Corneanu Nicolae, ci locomotiva după care acţionează Timişoara, este arhiereu, este reprezentant al BOR, şi gestul lui înseamnă că adevărul de credinţă nu e la ortodocşi, ci la catolici, dar trecem cu vederea toate astea. BOR-ul e în pragul unei schisme cu iz apocaliptic, dar nu prea contează. Ea are credinţa ei, şi toate astea o tulbură şi n-are chef. Ea nu suferă de astfel de patimi. Tatăl ei a făcut Aiudul. Cred că temporar a uitat, suferind de o amnezie similară cu cea a Mitropolitului Nicolae, uitându-şi în acelaşi timp şi identitatea şi purtând, cu mine, un dialog ca între surzi.

Pentru că credinţa este ancorată în real şi este şi o chestiune de pragmatism, să nu uităm nici informarea, nici realitatea, dar mai ales faptul că singuri nu ne mântuim, doar de dragul de a ne păzi o aparentă şi superficială pace sufletească. Şi să ne întoarcem la Războiul nevăzut. Lupta noastră de fiecare clipă cu noi şi cu stăpânitorul lumii acesteia, de dragul nostru. Ca să nu-L dezamăgim nici pe Cel răstignit pentru noi, nici pe sfinţii noştri.

M-am întors aseară din Moldova cu picioarele umflate, dar cu spatele drept. 2 zile m-am infuzat cu demnitate, simplitate şi har. Avem nevoie de atât de puţin ca să fim cu adevărat împliniţi.

La Sihăstria, un pământ născut parcă atunci din soare şi ţinut cu delicateţe în braţe de Dumnezeu Atotiubitor, a fost acasă. Prima oară când nu am simţit nevoia să fac poze – de ce aş fi făcut poze acasă?

La Petru-Vodă, cum am ajuns, mi-am şi luat prima lecţie. Mergeam la cimitir să duc florile la mormântul Părintelui Calciu, şi-mi iese în faţă un câine negru, cu limba mov. Nu m-a muşcat, dar tot vroia să muşte din flori, şi nu mă lăsa nicio clipă. Pe pod, un părinte bătrân, văzându-ne, n-a ezitat. I-a tras una cu bastonul şi l-a gonit definitiv. Aşa am învăţat că cu răul nu se fac nici acorduri, nici compromisuri. Se alungă pur şi simplu, fără scuze inutile şi fără să-l laşi să muşte vreo bucăţică din tine. Părintele Iustin, ne-a primit pe fugă, se ducea să slujească la priveghere. Erau toţi atât de frumoşi, îmbrăcaţi în alb, ca la Înviere. A doua zi, când a venit Mitropolitul Teofan, am stat la sfinţirea paraclisului şi am intrat în altar. La strană a cântat – îngereşte şi cu putere, ca de obicei – Byzantionul. Predica: zburăm cu 2 aripi: credinţa şi smerenia. Discreţia, naturaleţea, umanitatea noastră. Mergeam prin curtea mănăstirii, zic unui părinte sărut mâna şi-mi răspunde: şi faşeţi? Abia azi mi-am dat seama că parcă ştia că toată lumea mă aştepta la autocar. Deci, era să rămân acolo.

Marea surpriză nu a fost Sihla, ci Bistriţa. „Iubita” mea. Bistriţa moldoveană şi TIsmana. Aici, zidurile respiră tămâie, şi mă respiră. Parcă mă trag într-un plămân de linişte şi de eternitate. Şi mă lasă să-mi iau oarece distanţă de fuga aberantă şi înrăitoare a vieţii de zi cu zi. Da, deja m-aş întoarce la Moldova. Este umbrela sub care stau, să mă apăr de arşiţă.

Comentarii?

Iulie 10, 2008

Comentarii aş vrea să nu. Bună hotărâre, să vedem cum se aplică. În rest, rămâne hotărârea şi nădejdea noastră spre mucenicie. Că credinţa nu ne-o lăsăm, oricât de păcătoşi am fi. De Paşti am primit un mesaj de la Părintele Martinian, cred că-şi are locul aici: „HRISTOS A ÎNVIAT! PAŞTE FERICIT! Şi cu DOMNUL să fim, cu EL să MURIM! MULT HAR!”

Librăria

Iulie 9, 2008

În locul fostei Librării Anastasia a apărut acum ceva timp o firmă albă, sobră, pe care scrie cu italice de mână, negre „Librăria Părintelui Galeriu”. Depozit-librărie. Rafturi până la tavan, cărţi la fel de sobre ca şi firma, în alb şi negru. Patriarhi, mitropoliţi, Olivier Clement, Sorin Dumitrescu. Cutii cu cărţi ţin loc de mobilier. Fără nimic inutil. Sobrietatea, cu lumina ce o însoţeşte mereu, te îmbrăţişează. Ca şi Părintele Galeriu. Aşa am descoperit un nou loc pe listă. O minune de linişte, şi o îmbrăţişare de duh.