Ceva despre care nu scrie nimeni

Septembrie 10, 2008

Acum ceva timp am cunoscut un băiat cu retard. La 2 luni de la naştere avusese o convulsie febrilă, şi salvarea întârziase 2 ore. I se arseseră o bună parte din neuroni. Familia era – şi este – foarte săracă, aşa că nu prea a avut ce să investească în el. Când l-am cunoscut eu făcea 18 ani. Retardului psihic – deficienţe de vorbire – i se asociaseră între timp şi crize de epilepsie. Avea cam 100 de kg, nu făcea nimic toată ziua. Cum părinţii nu putuseră să-l dea prea mult la şcoală, şi creierul îi rămăsese în urmă. Mereu mă lăsa cu gura căscată, pentru că era foarte deştept, găsea repede soluţii şi – când era cazul – ne păcălea pe toţi. Nimeni nu se ocupa să-l crească, să găsească o cale ca el să fie împlinit. În general era pus să care tot felul de chestii prin curte, şi discul care rula mereu era că nu poate, nu ştie, nu este în stare de nimic. Toate prostiile din casă erau capodopera lui – la un moment dat era gata să dea foc – şi pentru că nu avea ce să facă cu energia, începuse să prezinte deviaţii sexuale. Am vrut să-l duc la liceu, şi am aflat că nu există licee pentru copiii cu deficienţe psihice, şi că sunt obligaţi să meargă la un liceu normal. Mi-am imaginat batjocura la care ar fi supus, şi ruşinea pe care ar simţi-o, aşa că am renunţat repede.

Acum câteva săptămâni, o fată cu care merg la aceeaşi biserică, mi-a zis că fratele ei suferă de o deficienţă fizică – merge greu. Pentru că părinţii ei s-au concentrat pe fizioterapie şi recuperare, de mintea lui nu s-a mai ocupat nimeni, aşa că are la 22 de ani mintea unui copil de 7. Mama lui îi este însoţitor, dar nu mai are nici puterea nici răbdarea să mai facă ceva în plus pentru a-l ridica din fotoliul din care se uită la televizor toată ziua. Nimeni nu are timp de el. De ei. Prin ignoranţă şi prin nişte ochi voluntar închişi, motivând că nu e timp şi pentru ei, îi condamnăm la nefericire. Se irosesc. Sunt, repet, foarte deştepţi. Sunt mai creativi decât cei „normali”. În ziua aceea îmi luasem culori noi, şi mi-a venit ideea să mă asociez cu un psihiatru şi să lucrăm cu ei, un fel de art therapy. Iniţial este nevoie de o sponsorizare pentru a cumpăra materialele, mai ales că familiile acestor copii sunt sărace şi nu au de unde să dea bani pentru ele. Dar sunt convinsă că, odată realizate, lucrările s-ar vinde. Chiciul are o aşa mare piaţă de desfacere în România, că pentru artă naivă – probabil a la Dimişcă, dar mai cuminte – am putea găsi o nişă, mai ales dacă sponsorizarea iniţială ar veni din partea unei firme care şi-ar face reclamă pe această cale. Poate după ceva timp am face materiale de protocol pentru ei, şi copiii s-ar întreţine din munca lor. S-ar simţi utili, şi-ar folosi energia jucându-se şi poate ar fi mai aproape de fericire. Noi vom da socoteală de destinele lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: