Ca bun stat creștin, cu sarmale cu carne de porc și afumături, plus niște vin. Gest organizat de stat, la 24 de zile de Crăciun, adică în plin post. Că doar fără porc n-ar fi sărbătoare, nu?

Anunțuri

Dreapta dragoste

Noiembrie 28, 2008

Utrenie la Sâmbăta de Sus. Seara, de la 19, ploaie torențială. Se sting de câteva ori luminile în timpul slujbei – cea mai lungă din zi, de 2 ore și jumătate – dar nimeni nu se mișcă din loc, parcă nici n-ar observa. Biserica, mare și acoperită din cap până-n picioare de sfinți ridicați cumva pe vârfuri spre cer, face corp comun cu oamenii neclintiți din ea. Și zidurile și oamenii fac cea mai importantă treabă din ziua respectivă – pun o minusculă declarație de dragoste neclintită și neschimbată la picioarele Celui Atotputernic. La utrenie toate luminile se sting, rămânând luminat doar Sfântul Altar și cele două strane unde se cântă. Îmi aduc aminte de senzația supranaturală – între timp am fost sfătuită să-i pun eticheta de „deosebită din punct de vedere duhovnicesc”, dar tot supranaturală-i zic, pentru că mi se pare mult dincolo de puterea mea de simțire și de înțelegere – pe care am avut-o în timpul privegherii de la Sfânta Mănăstire Tismana; același întuneric luminat de rugăciune, același timp pus de altarul dreptei și singurei dragoste adevărate – dragostea de Dumnezeu. Călugării, bătrâni și mulți abia respirând de neputințe, și credincioșii, în putere dar abia respirând de păcate, stau nemișcați și aduc slavă. Neclintirea cred că este cea mai puternică și autentică caracteristică a evlaviei și a dragostei ortodoxe. Nemișcarea lor mă lasă mască, sincer mă gândeam că se va face un pogorământ și se va scurta slujba, dar nici nu s-a pus problema. Și aceeași neclintire m-a învățat că, având ca popor conștiința că suntem cu Dumnezeu de braț putem înfrunta toate neîncovoiați de frică, aducând mulțumire și slavă, slujindu-L cu un micron din neclintirea cu care El ne slujește pe noi. Adică cu dragoste.

Spovedanie la Prislop

Noiembrie 28, 2008

La Mănăstirea Prislop totul este plin de Părintele Arsenie Boca, ce veghează asupra măicuțelor și asupra credincioșilor ce vin la închinare – ultimul său loc de popas, și de îngropăciune. Aici liniile sunt drepte, fruste și grațioase, gracile chiar, singura podoabă a locului fiind duhul de pace, de dreptate, de românitate (pornind de la poarta țărănească pe care intri și continuând cu clopotnița construită de Pr. Arsenie pe modelul celor de pe Sf.Munte Athos – tot grădina Maicii Domnului, ca și țara noastră) și de dragoste ce se revarsă în suflet.

Biserica Mănăstirii a fost ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana, fiind o bisericuță de lemn inițial. Apoi o domniță a făgăduit (atât de natural sună limba românească ce nu se mai aude decât în biserică, la slujbe și la predici, aici la Prislop, că nu pot să nu o folosesc) că dacă se va vindeca la izvorul ce curge lângă biserică va ridica o biserică de piatră. Așa s-a și întâmplat, și domnița a înconjurat pereții de lemn ai bisericuței cu unii din piatră de râu neșlefuită. Acum numai aceste ziduri au rămas, negre, simple și drepte. Pe partea din față a bisericii se păstrează frescele originale, pictura originală mai existând doar în pronaos. Biserica a ars și pictura i-a fost distrusă. În pronaos, Sfânta Ecaterina, pictată cu o figură și cu o atitudine de sfântă și împărăteasă în același timp, așa cum a fost și cum este, ține în mână un papirus pe care scrie că numai tina e de la ea, iar frumusețea de la Dumnezeu. Aici, sfinții chiar au chipuri și mișcări de sfinți, nu de oameni. În restul bisericii singura pictură este cea a icoanelor împărătești, pictate de Pr. Arsenie în stilul propriu, acela de lumină, de bunătate și de înfricoșătoare demnitate pe care îl capătă creștinul. Mai sunt pictate ușile diaconești și împărătești, și atât. Catapeteasma este sculptată tot după un desen al Părintelui. Simți că te înalți pe vârfurile sufletului și crești, că spatele – încovoiat de atâtea poveri ruginitoare de suflet – ți se îndreaptă și că îți recapeți starea de om sortit îndumnezeirii.

Urcând spre cimitir, te inundă frumosul. Paradoxal, densitatea lui este dătătoare de spațiu, îți facilitează respirația, te ajută să te descarci. Cimitirul, străjuit de brazi stufoși și înalți, argintii de lacrimi plânse pe mormânturi, este neîngrădit, cu cruci de lemn, ordonat și respirător de pace. Pacea de dincolo coborâtă aici. Mormântul Părintelui Arsenie („Arsenie Ieromonahul” scrie pe crucea de lemn albită de vreme) este o capodoperă de flori. Glastre de gladiole îl înconjoară, ghivece de trandafirași își bagă nasul, curioase, și o cruce din flori mărunte, albastru-violet, transfigurează parcă răstignirea pe care Părintele a trebuit să o îndure pe lumea aceasta. Crucea de flori se întinde pe toată lungimea și pe toată lățimea mormântului. Credincioșii îngenunchează, se roagă, plâng, se lasă duși de duhul care-i veghează și care-i îndrumă la spovedit – duhul unui mare duhovnic nu-ți poate mișca sufletul spre nimic altceva. Cei ce sunt în mari necazuri iau pământ de pe mormânt, de binecuvântare și de ușurare. Sunt tot felul de povești cum că dacă iei pământ nu vei ajunge acolo unde trebuie să ajungi, ceva se va întâmpla și vei fi obligat să îl aduci înapoi – legende care nu provoacă decât tulburare și care ne îndepărtează și de la evlavie și de la rugăciune.

Am început și eu să mă rog, în spirit de turmă, dar ce a ieșit m-a surprins. Rugăciunea mea s-a lungit și s-a lățit, cuprinzându-mi toate durerile, toate speranțele, toate păcatele, toate incertitudinile. Pentru toate am cerut mijlocire, de toate m-am golit, m-am plâns și m-am eliberat, primind în loc nădejde și putere. Putere de a le duce. M-am simțit în fața Părintelui, sub epitrahil, la spovedit cu lacrimi de speranță și de rugăminte. Spovedită de un sfânt – adevărat, încă necanonizat – i-am simțit prezența în tot frumosul din jur și cum rugăciunea îmi turna carafe de frumos și de încredere nestrămutată în suflet. Rugăciunea aceea îmi este și azi toiag la rău și la greu, și îl rog să-mi mijlocească biruința cu rugăciunile lui, care cred că i se oglindeau în ochii albaștri de liniște și de foc.

Aș vrea să las Prislopul neterminat, așa cum l-am și părăsit de fapt, în grabă, pentru că încă mă mai întăresc, aducându-mi aminte de ce a fost acolo, și sperând într-o grabnică reîntoarcere și umplere de credință.

Update 2015: în ultimii ani a apărut o adevărată febră în jurul părintelui Arsenie Boca. Cred că este important să reținem că nu este canonizat, deci nu ne rugăm lui, şi să avem grijă să nu cădem în isterie şi în înşelare. Dumnezeu le va rândui pe toate bine, în El să ne încredem şi Lui să ne rugăm.

Azi am fost într-unul din acele locuri care ne încurajează să consumăm, consumăm, consumăm, promițându-ne un Crăciun ieftin. Nu căutam un Crăciun ieftin, dar mi-a sărit în ochi o chestie la raionul de jucării. Printre plușuri de toate dimensiunile, care mai de care mai mari și mai hidoase, era pitit și un raft cu Totul despre sex. Stătea bine acolo, chiar la îndemâna copiilor rătăciți după o jucărie ieftină și mare. Și ce dacă ajunge în sacul moșului? Ce, nu-i asta realitatea? Prea des parcă suntem în căutarea unei etichete de reducere pe sufletul copiilor noștri…

Niciodată din prima

Noiembrie 25, 2008

Racla cu moaște din Eghina

Racla cu moaște din Eghina

Sfânta Ecaterina – cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai înțeleaptă. La Prislop, ține în mână un papirus pe care scrie: frumusețea de la Dumnezeu, tina de la mine. Pe ambele bunici ale mele le cheamă Ecaterina. Când am auzit că mergem la Mănăstirea Sf Ecaterina din Grecia, și de acolo se pot cumpăra inelele care au stat 40 de zile pe degetele ei, nu mi-a venit să cred. Mă rugam să primesc unul, dacă e să se întâmple cum vroiam eu. Ajunși la mănăstire, inelele se terminaseră de mult. Mi-a luat ceva până m-am obișnuit cu gândul, dar am zis că dacă așa vrea Domnul, cine sunt eu să zic altfel. Una dintre fetele din grup avea un inel, și mi l-a dat să-l probez. Îmi venea. Mi-a spus să-l păstrez. Am zis că nu, fac eu rost de unul altă dată. A doua zi mi l-a pus iar în mână, așa că nu l-am mai refuzat.

În seara asta, când am ajuns la biserica Colțea să mă închin la moaștele Sfintei, biserica se închidea, doamna de acolo se certa crâncen cu toată lumea care vroia să se închine, așa că n-am mai apucat. Dar, după cum s-a întâmplat cu inelul, nădăjduiesc la data viitoare…

2 ani

Noiembrie 21, 2008

Acum 2 ani fără 2 ore şi ceva primeam un mail: Astăzi, la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a trecut din Biserica Luptătoare în Biserica Biruitoare. Toată fiinţa mi s-a strâns în nişte lacrimi care nu ştiam dacă curg de bucurie sau de durere. Era primul părinte pe care-l pierdeam. La Părintele Calciu am cea mai mare evlavie, am crescut cu el în credinţă, am învăţat cum se muceniceşte de la o sursă sigură. Mi-a arătat ce înseamnă să ierţi totul şi să te rogi pentru cei care te-au chinuit. Pe Părintele Calciu nu l-am cunoscut. Totuşi l-am simţit atât de aproape, şi atunci când m-am închinat, în februarie, la mormântul dânsului, mi-au dat lacrimile când am început să cântăm Apărătoare Doamnă. Mâine sunt şi eu la Petru Vodă, la mormântul Părintelui.

Lansare de carte

Noiembrie 20, 2008

Pe 3 decembrie, la ora 18, la Diverta Magheru, editorul lui Mircea Eliade, Mircea Handoca, îşi va lansa cartea Mircea Eliade – Pagini regăsite. Mircea Handoca a fost profesorul meu de română pentru o perioadă, este cel mai în vârstă şi cel mai venerabil profesor pe care l-am avut, şi anul trecut, când i-am făcut o vizită după mulţi ani, mi-era mereu teamă că o să-i zic „săru-mâna părinte”. Extraordinar de viu şi de la locul lui, pentru el Eliade este poate mult mai în viaţă decât oricare dintre noi. Aşadar, vreau să-i fac o surpriză şi să merg la lansare. Sper să ne vedem acolo, pentru că ambii Mircea sunt la fel de minunaţi şi reprezintă o lecţie de demnitate, în plin noroi în care ne târâm.

Din temniţe spre sinaxare

Noiembrie 20, 2008

A apărut cartea, e şi gratis – adică se poate descărca – dar mai ales se poate cumpăra şi da cadou, că vin sărbătorile. Împreună cu România profundă, că poate ne mai deşteptăm şi noi.

Garouri

Noiembrie 20, 2008

După teribila nesimţire pe care am aflat-o ieri, ca să pot să merg mai departe a fost nevoie de un garou. Deci, Gheorghe Dinică a fost primul. Şi dacă… am avut de lucrat la o traducere extrem de plictisitoare, a fost nevoie de garoul 2. La sfârşitul zilei învăluită în taina binecuvântării de care de multe ori uit, din magazinul de vise am scos asta:

Curgere de linişte

Curgere de linişte

Când m-am apucat să-l fac, pe la 10.30 noaptea, mă gândeam că iar fac ceva deco şi că duhovnicul mi-a spus să nu pictez tâmpenii. Când am blocat totul cu linii orizontale mi-am dat seama că ies cruci. Una mare traversa totul, aşa că am trecut încă un strat de acrilic 3D peste. În timp ce citeam rugăciunile de seară m-am gândit să transform pătratele în lacrimi. Îmbrăţişare, şi din cauza acrilicului argintiu este ca o bijuterie.

Doliu

Noiembrie 19, 2008

Azi ţin şi eu doliu pentru un suflet care se păcăleşte singur, şi se minte şi ne minte frumos, nu cu declaraţii şocante ci de-a dreptul dureroase, mai ales că vineri e un moment mare. Aşa că, singurul post de pe ziua de azi.