Spovedanie la Prislop

Noiembrie 28, 2008

La Mănăstirea Prislop totul este plin de Părintele Arsenie Boca, ce veghează asupra măicuțelor și asupra credincioșilor ce vin la închinare – ultimul său loc de popas, și de îngropăciune. Aici liniile sunt drepte, fruste și grațioase, gracile chiar, singura podoabă a locului fiind duhul de pace, de dreptate, de românitate (pornind de la poarta țărănească pe care intri și continuând cu clopotnița construită de Pr. Arsenie pe modelul celor de pe Sf.Munte Athos – tot grădina Maicii Domnului, ca și țara noastră) și de dragoste ce se revarsă în suflet.

Biserica Mănăstirii a fost ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana, fiind o bisericuță de lemn inițial. Apoi o domniță a făgăduit (atât de natural sună limba românească ce nu se mai aude decât în biserică, la slujbe și la predici, aici la Prislop, că nu pot să nu o folosesc) că dacă se va vindeca la izvorul ce curge lângă biserică va ridica o biserică de piatră. Așa s-a și întâmplat, și domnița a înconjurat pereții de lemn ai bisericuței cu unii din piatră de râu neșlefuită. Acum numai aceste ziduri au rămas, negre, simple și drepte. Pe partea din față a bisericii se păstrează frescele originale, pictura originală mai existând doar în pronaos. Biserica a ars și pictura i-a fost distrusă. În pronaos, Sfânta Ecaterina, pictată cu o figură și cu o atitudine de sfântă și împărăteasă în același timp, așa cum a fost și cum este, ține în mână un papirus pe care scrie că numai tina e de la ea, iar frumusețea de la Dumnezeu. Aici, sfinții chiar au chipuri și mișcări de sfinți, nu de oameni. În restul bisericii singura pictură este cea a icoanelor împărătești, pictate de Pr. Arsenie în stilul propriu, acela de lumină, de bunătate și de înfricoșătoare demnitate pe care îl capătă creștinul. Mai sunt pictate ușile diaconești și împărătești, și atât. Catapeteasma este sculptată tot după un desen al Părintelui. Simți că te înalți pe vârfurile sufletului și crești, că spatele – încovoiat de atâtea poveri ruginitoare de suflet – ți se îndreaptă și că îți recapeți starea de om sortit îndumnezeirii.

Urcând spre cimitir, te inundă frumosul. Paradoxal, densitatea lui este dătătoare de spațiu, îți facilitează respirația, te ajută să te descarci. Cimitirul, străjuit de brazi stufoși și înalți, argintii de lacrimi plânse pe mormânturi, este neîngrădit, cu cruci de lemn, ordonat și respirător de pace. Pacea de dincolo coborâtă aici. Mormântul Părintelui Arsenie („Arsenie Ieromonahul” scrie pe crucea de lemn albită de vreme) este o capodoperă de flori. Glastre de gladiole îl înconjoară, ghivece de trandafirași își bagă nasul, curioase, și o cruce din flori mărunte, albastru-violet, transfigurează parcă răstignirea pe care Părintele a trebuit să o îndure pe lumea aceasta. Crucea de flori se întinde pe toată lungimea și pe toată lățimea mormântului. Credincioșii îngenunchează, se roagă, plâng, se lasă duși de duhul care-i veghează și care-i îndrumă la spovedit – duhul unui mare duhovnic nu-ți poate mișca sufletul spre nimic altceva. Cei ce sunt în mari necazuri iau pământ de pe mormânt, de binecuvântare și de ușurare. Sunt tot felul de povești cum că dacă iei pământ nu vei ajunge acolo unde trebuie să ajungi, ceva se va întâmpla și vei fi obligat să îl aduci înapoi – legende care nu provoacă decât tulburare și care ne îndepărtează și de la evlavie și de la rugăciune.

Am început și eu să mă rog, în spirit de turmă, dar ce a ieșit m-a surprins. Rugăciunea mea s-a lungit și s-a lățit, cuprinzându-mi toate durerile, toate speranțele, toate păcatele, toate incertitudinile. Pentru toate am cerut mijlocire, de toate m-am golit, m-am plâns și m-am eliberat, primind în loc nădejde și putere. Putere de a le duce. M-am simțit în fața Părintelui, sub epitrahil, la spovedit cu lacrimi de speranță și de rugăminte. Spovedită de un sfânt – adevărat, încă necanonizat – i-am simțit prezența în tot frumosul din jur și cum rugăciunea îmi turna carafe de frumos și de încredere nestrămutată în suflet. Rugăciunea aceea îmi este și azi toiag la rău și la greu, și îl rog să-mi mijlocească biruința cu rugăciunile lui, care cred că i se oglindeau în ochii albaștri de liniște și de foc.

Aș vrea să las Prislopul neterminat, așa cum l-am și părăsit de fapt, în grabă, pentru că încă mă mai întăresc, aducându-mi aminte de ce a fost acolo, și sperând într-o grabnică reîntoarcere și umplere de credință.

Update 2015: în ultimii ani a apărut o adevărată febră în jurul părintelui Arsenie Boca. Cred că este important să reținem că nu este canonizat, deci nu ne rugăm lui, şi să avem grijă să nu cădem în isterie şi în înşelare. Dumnezeu le va rândui pe toate bine, în El să ne încredem şi Lui să ne rugăm.

2 Răspunsuri to “Spovedanie la Prislop”

  1. N.C. said

    Bine te-am găsit, Diana!
    Căutând (alt)ceva, am ajuns pe blogul tău şi m-am bucurat să te descopăr în câteva postări. Vreau să îţi cer permisiunea de a prelua un fragment din ce ai scris aici, pentru un volum închinat Părintelui Arsenie, la care lucrez.
    Aştept cu drag răspunsul tău,
    bucurie sfântă!

    • Diana said

      Doamne ajuta! am nevoie de mai multe detalii despre volum. Apar multe carti despre parintele Arsenie, dintre care ieri am descoperit Convorbiri astrale cu parintele Arsenie, si n-as vrea sa contribui cu nimic la asemenea lucruri. Deci, detalii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: