Prima mea farfurie pictată

Decembrie 28, 2008

Luată la ofertă, deci ieftină, şi pictată cu o culoare care se ţine tare de tot de sticlă, asta e:

Farfurie pictată

Farfurie pictată

Anunțuri

Cadouri pictate

Decembrie 28, 2008

Astea sunt cadourile pe care le-am pictat pentru Crăciun, şi care, spre marea mea uimire, au stârnit mare entuziasm. Încă nu pot înţelege de ce, cred că este lucrarea Domnului, cel mai minunat cadou de Crăciun şi de fiecare zi pe care Tatăl ni-L face.

Casete din lemn pictate

Casete din lemn pictate

Lumânări cu auritură

Lumânări cu auritură

Eşarfa 1

Eşarfa 1

Eşarfa 2

Eşarfa 2

Icoana Sfântului Nectarie

Decembrie 28, 2008

pc231133Are o poveste care pe mine m-a lăsat cu gura căscată. Într-o seară am fost la Radu Vodă şi i-am promis Sfântului că, dacă o ajută pe mama să treacă cu bine peste operaţia de cataractă, o să-i pictez icoana, numai să-mi dea izvod. Rar pictez icoane pe sticlă, şi cum Sfântul Nectarie a fost canonizat de curând, nu există icoane pe sticlă cu el. Nu aveam decât un leu la mine, şi prietena cu care eram a insistat să intrăm în pangar. Acolo am găsit o poză înrămată, care era bună de izvod, putea fi uşor stilizată. M-am uitat de câteva ori la ea şi am zis că vin a doua zi să o iau. Prietena mea a scos portofelul şi mi-a cumpărat-o. Între promisiunea mea şi împlinirea ei au trecut mai puţin de cinci minute. De atunci, pe Sfântul Nectarie îl întâlnesc peste tot şi îl simt foarte aproape de sufletul meu. Nu mai este nevoie să spun că operaţiile mamei mele au decurs fără niciun incident…

Icoana de mai jos este pictată după prima icoană pe care am văzut-o când am fost în toamnă la Târgul Iconarilor şi al Meşterilor Cruceri de la Muzeul Ţăranului Român. Aceea este pe lemn, am cumpărat-o atunci, iar cea de aici peste pe sticlă, bineînţeles puţin diferită.

Sfântul Nectarie Taumaturgul

Sfântul Nectarie Taumaturgul

19 ani

Decembrie 21, 2008

21-22. 19 ani azi. Mă gândeam azi în timpul liturghiei câte blasfemii a trebuit să sufere cei din închisori la marile praznice. Imaginile îmi treceau prin faţa ochilor şi lacrimile îmi curgeau pe obraji. Câtă tărie trebuie să fi avut, câtă rugăciune, şi cât de aproape era Hristos de ei! Cum îi ţinea pe braţe! Aceeaşi tărie le-a trebuit oamenilor pentru a trăi atâţia ani în blasfemiile cotidiene, închişi în compromisul vieţii de zi cu zi. Avem o ţară sfinţită cu sângele lor. Parcă niciodată nu s-a oprit şirul mucenicilor români.

Nu ştiu însă cât ne mustră pe noi conştiinţa. Ce am făcut noi cu sângele lor? Pentru că Dumnezeu le-a dat curajul să iasă şi să moară (nu cred că îşi făcea cineva iluzia că va supravieţui), şi ne-a dat nouă şansa la libertatea cea adevărată. Ce am făcut noi cu şansa asta? Azi dimineaţă la ştiri se spunea că supermarketurile sunt deja pline. Am devenit doar mai răi, mai zgârciţi, mai pornografici – cu o libertate răscumpărată de ţineri -, mai inconştienţi, mai hoţi, mai egoişti şi am învăţat să uităm, şi pe cei care au murit pentru noi, şi pe Dumnezeu care S-a născut şi a murit pentru noi. Ca şi cei pe care ar trebui să îi prăznuim astăzi, în ziua în care am hotărât să mergem la cumpărături în loc să ne bucurăm de libertatea de a fi buni în rărunchi şi în inimă.

Tort la închisoare

Decembrie 21, 2008

„De ziua membrilor familiei, cine credea că-i mai are oferea un „tort”. Tortul se făcea din pâine fărămiţată şi uscată cu grijă sub cap. Pâinea pe care o căpătai într-o lună intra într-un tort. O păzeai de percheziţii şi în ziua sorocită o amestecai cu porţiile de marmeladă din ultimul timp, o muiai cu zeamă neagră de cafea, o aranjai pe o cârpă şi tortul era gata, după ce îl împodobeai cu mămăligă sau murături, după gust.

(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)”

(din „Fericiţi cei prigoniţi- martiri ai temniţelor româneşti” Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, pg. 180)

Poezie

Decembrie 21, 2008

De vorbă cu sufletul meu
de Demostene Andronescu

E-atâta jale-n lume, atâta plâns!
Atâta dor, atâta suferinţă
Sărmanul om, chirchit în neputinţă,
Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus, spre Slavă,
El, sângerând din răni adânci otravă,
Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

O, suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă, blând, să mori în locul lor.

(din „Fericiţi cei prigoniţi-martiri ai temniţelor comuniste”, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p.142)

Teribil

Decembrie 18, 2008

Mai sunt 2 zile până la 19 ani de la masacru. Pe acest fundal, niște oameni pe care înainte îi credeam incredibili, își dispută orgoliile și neajunsurile, făcând deliciul vânătorilor de scandal. Nu își dau seama, din nefericire, că își dispută credibilitatea și dragostea, care ni s-a dat tuturor ca poruncă, nu ca alternativă. Sper să ajungă la o concluzie deșteaptă și creștină până de Crăciun, ca să am și eu ceva de citit pe blogurile lor.

Cadoul meu de Crăciun

Decembrie 18, 2008

Aseară mi s-a coborât cadoul de Crăciun. Albumul „Fericiți cei prigoniți – martiri ai temnițelor românești”, editat la editura Bonifaciu și, din câte am înțeles, pus cap la cap la Diaconești. Scos în condiții grafice excepționale, cu un text excepțional, cu poze cutremurătoare prin simplitatea și expresivitatea lor, este cel mai minunat lucru pe care îl puteam primi. Pentru că m-am primit pe mine însămi înapoi. Nici nu știam că exist până atunci. Este adevărat, așa cum se spune într-o poezie (sau în mai multe), că Dumnezeu este la capătul lacrimilor. La 1 jumate noaptea când mă uitam pe album, lacrimile de regăsire m-au potopit și mi-au redat și omenitatea, și credința, și dragostea, și nădejdea, și Lumina. Spatele drepte rămase așa la capătul atător ani de tortură, zâmbetul și lumina neatinse de interminabile blasfemii, mângâierea de la capătul durerii. Impresionantă expresia luminoasă de pe chipul părintelui Calciu – nu știam că acea poză este după 16 ani de închisoare, mereu am crezut că este înainte de a face temniță – și chipul său zâmbitor în anii din urmă. Cutremurători toții ochii care au învățat să privească mereu mai departe. De la care nouă tuturor ni se cuvine să învățăm să privim dincolo de pojghița de ură, politicianism și mizerie, înapoi și înainte, spre Adevăr, spre făgăduința Veșniciei. Cei în care, la capătul atâtor dureri și neputințe, s-a născut Împărăția Cerurilor, și care au trăit acolo încă din această lume, sunt cel mai uimitor cadou și moștenire pe care Dumnezeu ni le-a lăsat și pe care suntem datori, cu viața și cu moartea, să le dăm mai departe.

Colinde în familie

Decembrie 18, 2008

Aseară am fost la concertul de colinde organizat de Compania Passpartout Dan Puric și Fundația Sfânta Irina. Au cântat trei coruri, unul de muzică corală (Heruvimii din Piatra Neamț), și două de muzică psaltică (Corul Mănăstirii Diaconești și Corul Mănăstirii Turnu, Heruvma). A durat 3 ore și toate fondurile s-au dus la Hospice. A fost ca acasă. În familie, cu oameni cunoscuți din toate părțile, cu muzica sufletului, cu bun-simț și cu Hristos. Mi-a aruncat toată oboseala și cârteala la coș și le-a înlocuit cu bucurie și cu demnitate. La mai mult…

Hrușcă

Decembrie 16, 2008

Trăitor în Canada. Vorbitor de română neaoșă. Folk fără farafastâcuri. În fiecare an, de Crăciun, vine în România să cânte colinde tradiționale, cu sunete tradiționale, ne(rerererere)mixate. Anul ăsta a declarat că va cânta numai colinde cu conținut religios, pentru că celelalte nu au rost.

Acum ceva zile vedeam o reclamă la un mall pe care scria, în loc de Crăciun Fericit, Happy Shopping. Pentru că majoritatea privim Crăciunul ca pe o șansă de îmbuibare și/sau ca pe obligație socială de a cheltui bani pe cadouri și timp pe vizite și zâmbete de circumstanță. Firul dintre ceea ce se va întâmpla de Crăciun și Nașterea Mântuitorului este încurcat de comunism și de neocomunism în jurul bradului, moșului, cumpărăturilor, burții, inculturii religioase, și noi nu mai reușim să-l descurcăm ca să refacem drumul înapoi la noi înșine și la mila cerească ce se pogoară peste noi de Crăciun. Nici măcar de morții din 89 nu ne mai aducem aminte.

De aceea trebuie să vină Hrușcă din Canada anual, să ne aducă aminte că suntem un popor creștin ortodox de 2008 ani și că nu avem sens dacă nu ne dăm seama că între Crăciun și burtă nu e nicio legătură adevărată.