Puterea de a spune nu

Ianuarie 13, 2009

Mai nou, totul e un vuiet teribil: cipuri, cipuri. Tare mi-e teamă că vorbim doar ca să ne aflăm în treabă. Că dăm mai departe informaţia şi atât. Doar de dragul informaţiei şi al dobândirii statutului privilegiat de mărturisitor, de cunoscător al adevărului, de original. În schimb, mă uit la mine ce puţină putere de jertfă am. Că doar de jertfă va fi vorba. Va fi vorba de a spune nu. Şi dacă acum nu am puterea de a spune nu cuiva care mă cheamă la discotecă, sub pretextul prieteniei, sau care-mi dă bomboane în zi de post, sub masca dragostei, sau care-mi umple urechile de veninul bârfe, numind aceasta comunicare şi descărcare a sufletului, oare cum o să am eu puterea să le spun părinţilor mei că eu mor de foame dar de Hristos nu mă lepăd, şi că le cer să facă acelaşi lucru? Cum o să pot eu mucenici când nu pot sta în genunchi 2 ore pe zi? Cum o să pot înfrunta singurătatea şi dispreţul dacă acum nu pot să-i refuz pe aşa-zişii mei (mulţi, dreptu-i) prieteni de bucurie ca să mai citesc un acatist pe zi? Dacă mă gândesc 3 zile numai la ce cremă de faţă să-mi cumpăr, oare cum o să trăiesc cu pâine şi apă?

Pentru că ştiu că va fi vorba de mucenicie fără ocolişuri, cât mă pregătesc pentru ea? Cât de des cer putere ca să rezist la bombele de pornografie şi de deznădejde cu care sunt atacată clipă de clipă? Cât le conştientizez şi cât sunt gata să mi le smulg din suflet, chiar dacă-mi plac, spunând cu curaj „eu nu vreau asta, nu accept asta, eu vreau să am un suflet care să-Ţi fie templu şi altar de jertfă, Doamne”?

Da, sunt prea multe întrebări. Păcat că la mine rămân doar retorice, şi tot amân răspunsul clipă de clipă. O prietenă îmi spunea acum puţin timp că ea ştie că va veni controlul global, dar că ea este slabă. Pe moment m-am gândit că nu poate fi slabă, şi că niciunul dintre noi nu este slab: Îl avem pe Atotputernicul în noi dacă ne-am împărtăşit fie şi numai o singură dată, la botez. Şi El biruie, nu? La El e nădejdea. Ascultam azi o emisiune în care părintele Amfilohie spunea că Dumnezeu ne dă suferinţa pe care o putem duce şi din punctul din care n-o mai putem duce, ne dăruieşte putere mângâietoare. Ne mângâie şi ne dă puterea Lui.

Mereu zic că un liber-profesionist vede concret cât de multă grijă are Dumnezeu de el. Nu stau pe un post de la care îmi vine automat salariul în fiecare lună. Dacă nu muncesc n-am ce mânca,  simt că sunt o povară, un parazit care nu respectă porunca (cine nu munceşte, nici să nu mănânce). De fiecare dată însă Dumnezeu face un pogorământ faţă de zbuciumul meu sufletesc şi-mi trimite de muncă. Nu ştiu dacă am folosit „pogorământ” aici în sensul uzual, ci mai mult vrând să zic că pur şi simplu Se pogoară, Se revarsă, îmi dăruieşte pricepere şi îmi netezeşte calea. În fiecare zi numai în El îmi pot pune nădejdea.

Atunci când m-am întors la Biserică, între mine şi ai mei au fost lupte greco-romane. În perioada aceea am trăit cu „va da frate pe frate la moarte…” şi cu gândul că voi fi lovită de casnicii mei. Poate că acum Bunul Se va îndura şi-i va întoarce. Poate este doar o perioadă de linişte înaintea marii furtuni când va trebui să spun nu, în virtutea puterii care mi s-a dat prin libertatea voii şi prin cunoaşterea adevărului. Cât despre puterea aceasta de a spune nu, ştiu că n-o am, dar nădăjduiesc la alt pogorământ, în urma căruia mi se va dărui, pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi nu ne va lăsa să pierim. Şi pentru că iadul este cea mai mare durere a Lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: