Soarele nostru

Ianuarie 13, 2009

Duminica asta m-a trezit lumina. Şi în biserică era o lumină incredibilă, apropiată, caldă, nu din cea care te orbeşte, ci din cea pe care o simţi izvorând din suflet, care te îmbrăţişează. Prima duminică de când merg la acea biserică şi am simţit că am loc. Când m-am aşezat în genunchi, cei din jur mi-au făcut loc cu delicateţe şi m-au apărat de potenţialii înghiontitori care intrau şi ieşeau, îmbulzindu-se la uşă. Când m-am ridicat, am fost îmbrăţişată din nou de grija lor; mi s-au dat două braţe ca să mă ridic.

Până la predică. Atunci s-a dezlegat totul. Părintele paroh a vorbit ca de obicei cu dragoste şi cu foc. La un moment dat a spus: Hristos e soarele nostru. Parcă lumina s-a apropiat şi mai tare, şi am fost luată în braţele Soarelui. Mă gândeam o dată că atunci când batem metanii ar trebui să ne antrenăm sufletul să simţim, când ne ridicăm, cum ne ia Dumnezeu în braţe şi ne ajută.

De atunci, am momente în  care simt cum, odată cu lumina desăvârşită, vine liniştea şi bucuria şi mă ridică, oricât de înviforată aş fi. Şi-mi aduc aminte de Soarele nostru, care ne luminează, ne mângâie, ne dăruieşte pace şi ne iubeşte desăvârşit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: