Venerarea lucrurilor

Ianuarie 13, 2009

Am revăzut ieri seară, cu nespusă bucurie, o minunăţie de piesă: Livada de vişini, cu George Constantin, Gina Patrichi, etc. etc. O infuzie de căldură, duioşie şi o nemărginită durere. Şi un dureros arc peste timp. Discursul pe care Fory Etterle îl ţine în faţa dulapului cu venerabila vârstă de 100 de ani şi durerea la pierderea casei şi proprietăţii unde numai moartea rămâne, aşteptând să fie demolată de pragmatismul lumii noi, le-am asociat cu moartea lui George Constatin. Aşa cum ştim toţi, George a murit de inimă rea atunci când i s-a luat casa. În rolul de aici, m-a cutremurat mai mult ca niciodată. Puternic şi duios, cu o cutremurătoare delicateţe  şi părere de rău că lucrurile stau aşa cum stau, şi că nu poate schimba lucrurile. Neînsurându-se, pentru că avea prea multe de făcut şi pentru că îi era frică să înfrunte răceala iubitei şi propriul orgoliu. Aşa am simţit, poate interpretarea oficială este alta. Mi-am amintit de cuvintele părintelui care îmi este cel mai drag: răspund de păcatele lumii întregi; deşi nu îmi place direcţia în care merge lumea, merg şi eu cot la cot cu ea. Dar în tot acest timp, nu îmi ignor durerile.

Aseară m-a durut moartea lui George, viaţa pe care o vărs în lucruri care putrezesc în loc să o pun în oameni, la loc sigur (şi în Dumnezeu din ei, aşa ca părintele din Pateric care avea o psaltire şi aceea i s-a părut prea multă avere şi a dat-o; în treacăt fie spus, eu am 5 psaltiri, şi nu m-aş despărţi de niciuna). Moartea noastră, când ne lipim sufletul de lucruri, ne înconjurăm de ele şi ne facem că nu mai auzim durerea lumii.

A mai fost o durere: că „specia” George Constantin a dispărut parcă de pe faţa lumii odată cu el, acea putere incredibilă şi delicateţe duioasă şi tandră pe care le-a turnat Dumnezeu atât de desăvârşit într-un bărbat; acum par din ce în ce mai muieratici, fluşuratici, gata să înghită totul pe nemestecate, chiar şi pe noi, care le netezim calea spre pierzanie, încurajându-i. Ştiu doar că la Dumnezeu toate sunt desăvârşite, şi în Hristos găsesc îngemănate puterea nemărginită şi delicateţea cu care ştie şi poate să ne mângâie sufletele. Îmi găsesc o rămăşiţă de mângâiere la acest gând.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: