De post

Aprilie 4, 2009

Săptămâna trecută am auzit la predică despre cum trebuie să ne intensificăm, în acest post, trăirea valorilor morale. Puse față în față cu foile de pe pereții din afara chiliei părintelui Iustin de la Petru-Vodă, valorile morale se rușinează și își iau picioarele la spinare. Moralitatea are a face cu a nu face răul, dar nu prea se întrevede în ea a face binele. Dacă credința s-ar reduce la moralitate, atunci mulți sfinți – printre care și cea prăznuită mâine, Sfânta Maria Egipteanca – ne-ar face o reverență și ar păși în vârful picioarelor afară din calendar.

Majoritatea ateilor sunt niște oameni extrem de morali. Corecți până în vârful unghiilor, înrăiți de palmele pe care răutatea le dă mereu peste obraz, nu își găsesc nici pacea nici fericirea. Nu este nimic moral în a da niște bani unui om bolnav pe care nu-l cunoști. Nici în a ascunde un om pe care societatea îl repudiază. Nici în a ierta o ninfomană. Și totuși, creștinismul e plin de din astea; sunt chiar niște valori -să-l hrănești pe suferind în numele lui Hristos, să crezi că toată lumea se poate îndrepta (a-propos, este o piesă excepțională de Cehov despre asta la TNB, Un Duel, cu o extraordinară dimensiune duhovnicească), și să-l ridici și să-l ierți tocmai pe cel căzut în cea mai adâncă groapă a fărădelegii. De asta creștinismul este divin (așa cum și noi suntem creaturi divine) și de asta gândirea societății, morala lumească, este atât de dezumanizantă.

Durerea cea mai mare pe care am avut-o până acum în postul ăsta a fost să văd cum se strecoară moralitatea în biserică, și cum îi garantăm noi autonomia. Cea mai bună piesă de teatru din toate câte le-am văzut până acum este Don Quijote a lui Dan Puric. O analiză incredibilă, deșteaptă, sclipitoare, frumoasă, umană, divină, de bun-simț și de durere, a sufletului românesc și omenesc cu toate crizele și cizmele roșii și albastre cu stele care l-au călcat și îl calcă în picioare și care îl duc la răstignire. Până acum am văzut-o de 3 ori, am bătut la cap cu ea pe majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, și aș vedea-o pentru tot restul vieții. Toate bune și frumoase, până când am vorbit despre ea și cu un student la teologie în anul 2. Îi zic să meargă să o vadă, e un adevărat spectacol al sensibilității creștine îndurerate, și el îmi zice că nu-i mare lucru; șocată, aud argumentația: am mai vorbit cu niște teologi care au văzut-o și mi-au spus că nu-i nimic de capul ei. Cuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuum? Ceva nu se leagă. La piesa asta sunt în sală maici și călugări, crema intelectualității creștine, preoți, oameni simpli și complecși care simt și gândesc. Nu pot să cred și încă nu am reușit să mă împac cu răspunsul. De fiecare dată când plec de la piesa asta plâng în hohote. Visez, gândesc, o imprim în mine zile în șir și trăiesc cu fascinația că toate durerile mele au fost înțelese și puse pe scenă. Ochelarii de cal, mintea cu dop de prejudecăți și pietism, au ajuns din nefericire să îndepărteze o mare parte a trupului bisericii de trăirea creștină.

Sunt foarte multe alte manifestări care m-au șocat – refuzul de a îngurgita arta sub forma unei expoziții care nu este de icoane sau sub forma unei muzici care nu e psaltică/bizantină etc (și totuși, convertirea la ortodoxie a Pr. Serafim Rose a început cu Bach!), în general îndepărtarea de frumos sub pretextul că este lumesc și că nu ne sfințește. Că în post nu se cade. De fapt, frica că nu vom putea discerne între ce ne sfințește și ce nu. Și neîncrederea în Dumnezeu, care ne poate deschide mintea ca să-L vedem și în ceea ce aparent Îl alungă. Aș vrea să încurajez o selecție precaută, inteligență, cu curaj și responsabilitate (dacă crezi că ai în față o porcărie, să ai curajul să pleci și să n-o înghiți), o selecție care ne înfrumusețează, ne apropie de Izvorul Frumuseții, și care ne ferește de a deveni niște acrituri singuratice și țâțâitoare, ascunse după raclele sfinților pe care ni-i putem lua oricând ca argument că am ajuns așa, fără să fie ei vinovați de imaturitatea și comoditatea noastră.

Am ajuns să cred că misiunea noastră în post este să ne apropiem de frumusețe și de bunătate. Să privim pe celălalt cu ochi curați, nu cu un șir de bârfe în spate. Următorul meu șoc pe acest post a fost crizele de furie care se dezlănțuie și care trebuie stinse cu un furtun de smerenie. Să nu răspunzi. Poate nici măcar „iartă-mă”, ca să nu alimentezi orgoliul celuilalt că el are dreptate când de fapt se lasă ispitit. Să faci tot ce poți ca să îndeplinești aparentul obiect al aparentei dorințe neîmplinite care a alimentat furia. Pe locul trei în topul șocurilor este indiferența. Brațul orizontal al crucii este relația cu celălalt – una care se limitează din ce în ce mai des la un zâmbet, o strângere de mână și atât. Relația a ajuns să se manifeste ca indiferență. E prea complicat ca să te implici. Să asculți. Să petreci timp (eu n-am timp să dorm și tu-mi ceri să mă văd cu tine, asta-i culmea!) și să-ți lași părerile la o parte. Să faci ca relația să fie primire-dăruire, să fie reciprocă și nu unilaterală. Ia mult timp și multă durere. Înseamnă să nu te mai pui pe tine pe primul loc, să-ți ignori dorințele și părerile. Să te răstignești. Cu toate astea, toți ținem postul ăsta ca să înviem nu? După ce am învia, dacă nu ne-am răstignit, nici pentru Dumnezeu nici pentru pacea celui de lângă noi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: