Angelica şi Afrikana

Iulie 29, 2009

Cineva a povestit:

Vine un călugăr îmbunătăţit la mine şi mă roagă să vorbesc cu sora Angelica, o soră tare îndurerată pentru că mama ei nu-i spusese niciodată că o iubeşte. Angelica umblase prin toată lumea, pe la mănăstiri, şi mereu avusese grijă să îi aducă ceva mamei ei. Îi aduseses până şi maşină de spălat cu aburi, dar ea zăcea în continuare nedespachetată. Ei bine, vine Angelica de departe să vorbească cu mine. Îi zic: soră Angelica, cred că munceşti mult.

Da, 10 ore pe zi.

Da, şi cu drumul sunt 12, zic. Ei bine, lumea asta, munca îţi fură 12 ore pe zi. Crezi tu că-i poţi fura ei 2 minute în fiecare oră. Nimeni nu trebuie să ştie că le-ai furat, poţi să faci în continuare ce faci de obicei.

Da, pot.

Ei bine, 2 minute în fiecare oră spui: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătoasa. După asta zici: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă şi de mama mea, Maria. Atât. Crezi că poţi?

Pot, sigur.

Ei, măcar pentru drumul lung pe care l-ai bătut până la mine, fă asta.

Peste trei zile, sora Angelica sună fericită. O sunase mama şi o întrebase când mai trece pe la ea, că tare i se făcuse dor de fata ei. De emoţie, grabă şi fericire, Angelica n-a mai avut timp să mai cumpere nimic pentru mama ei, aşa cum făcea de obicei. S-a dus la chioşcul de la parterul blocului şi a luat de acolo o ciocolată Afrikana, un kil de orez şi o sticlă de ulei. Mama, fericită: Dragă, de când îmi doresc eu să cumpăr ciocolata asta nici nu-ţi închipui, dar ba mă grăbeam, ba n-aveam bani, n-am reuşit până acuma. Fata ei îi adusese dulciuri nenumărate până atunci, dar niciunul nu a fost primit cu atâta dragoste.

Anunțuri

De dat mai departe

Iulie 28, 2009

Luni m-am întors de la Forumul de la Sâmbăta de Sus, unde au fost invitaţi de seamă. Am hotărât să dau mai departe ce am aflat, tocmai pentru că toţi invitaţii au făcut un efort mare pentru a veni acolo, pe motiv că suntem tineri şi putem da mai departe.

Deci, Cornel Constantin Ciomâzgă a zis:

– dragostea de sine este opusul iubirii de sine; dragostea de sine este o virtute, este cheia binelui care se răsuceşte în broasca răului

– cine suntem şi cu ce ar trebui să ne îndeletnicim în viaţă ca să nu bâjbâim; durerosul începe când constaţi că cei din jurul tău îţi sunt străini cu duhul; începi să trăieşti cu nodul în gât; este o abatere de la axa firească a parcursurilor noastre, o hălăduială ameţitoare; ajungi la bătrâneţe punându-ţi întrebarea ce-am făcut cu mine, cu excepţia faptului că m-am înrobit unor maşini, unor ziduri

– să căutăm să-L aflăm pe Dumnezeu; nu avem a face cu un Dumnezeu ascuns, străin, asistent rece la viaţa pe care El ne-a dat-o

– suntem prinţi divini şi ne purtăm ca milogii

– nu te sprijini şi nu te odihneşti în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu conlucrezi cu El, nu participi; Dumnezeu ne cheamă la bucurie

– Dumnezeu ne dă certificate de garanţie: „căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor…” Raiul este încă de aici; „nu vă îngrijoraţi de cele ce veţi mânca şi veţi bea” – sunt cineva, dar trebuie să lupt să devin persoană

– conştiinţa – organul care depozitează ştiinţa pe care o am eu şi ştiinţa pe care o are Dumnezeu cu privire la mine; pornind de la conştiinţă să lucrăm spre conştienţă şi să ieşim din hălăduire.

– trezvia – paza de sine; când ai aflat cine eşti şi care îţi sunt darurile ai nevoie să le păzeşti.

– căsătoria: dacă e doar o împreunare, de ce a aşezat-o Dumnezeu sub semnul tainei?

– Dumnezeu nu a creat predestinarea, ci un parcurs firesc cu toate înlesnirile

– trăim într-o lume de mascaţi; unul dintre marile neajunsuri ale omenirii este ipocrizia, împieliţarea; intrăm în pielea cuiva aşteptat de ceilalţi şi ne păgubim de noi înşine.

– trăim într-o lume antropolatrică (omul spune ştiu eu, pot eu, şi-L dă pe delicatul Dumnezeu la o parte) şi idolatrică (începem să trăim cu nevoia de model; în loc să trăim hristocentric trăim homocentric; de aici încolo împrumut de la model, nu pun darurile mele în valoare; noi suntem vase pline cu daruri, deci ca să pot lua din altă parte, dau afară pe cele pe care nu le preţuiesc, deci mă distanţez de mine însumi şi de Dumnezeu, Îl nesocotesc pe Dumnezeu)

– suntem într-o continuă îndepărtare de Dumnezeu, care este binele însuşi

– nu e important ce am fost, ci ce sunt din clipa aceasta mai departe

– Dumnezeu nu vrea să-Şi vadă chipul în iad, şi de aceea ne crează toate înlesnirile

– atunci când vom ajunge să ne facem aşternut picioarelor tuturor făpturilor lui Dumnezeu va fi pentru noi binele necondiţionat

Părintele Teofil a spus:

– aşa ţi-i credinţa cum ţi-i viaţa

– dacă-L neglijezi pe Dumnezeu să fii încredinţat că n-ai Dumnezeu

– Dumnezeu este o realitate, o fiinţă personală

– informaţia nu este totul

– antropos- om- privitor în sus; omul este fiinţa care are destinaţia cerului, menirea să se depăşească pe el însuşi şi să ajungă la cer, trăind pe pământ

– mântuire – eliberare de tot ce este potrivnic, neavenit, de păcate, de neştiinţă, de neputinţă

– cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă

– credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, n-o ai

– nu înaintăm pentru că nu mergem pe calea înaintării; credinţa se urmăreşte

– toţi necredincioşii sunt sub osândă

– cinstirea este o datorie pentru fiecare creştin; pe Dumnezeu şi pe omul de lângă noi să-i cinstim; cinstirea decurge din iubire

– avem mintea care discută cu Dumnezeu fără să se supună fără discuţie

– smerenia este sărăcia cu duhul; să-ţi recunoşti sărăcia şi să doreşti să te îmbogăţeşti în Dumnezeu

– un creştin şi în vis trebuie să fie creştin

– iubeşti pe cineva când îl ai în tine

– fapta bună este o colaborare cu Dumnezeu; să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a luat colaborator

– păcatul – încălcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă

Moartea

Iulie 3, 2009

Un titlu pe care mi-l doresc neutru, deşi ştiu că nu va fi. Ieri am fost la film – Te iubesc de mult – un film bun, bine jucat, cu mesaj, cu meditaţie, etc. O mamă care îşi omoară fiul de 6 ani, pentru că era bolnav şi suferea teribil. O temă din ce în ce mai des apărută şi servită într-un ambalaj atrăgător, care ne face să empatizăm cu cel care comite crima, să-l înţelegem şi să-i dăm dreptate. Ceva ce are a face cu civilizaţia plăcerii, cu dorinţa de a respinge orice durere sau orice necaz ca nenatural şi insuportabil, impropriu vieţii şi fiinţei umane.

Vineri când am fost la Luvru am găsit şi explicaţia. M-a cutremurat şi detaliile imaginii mi s-au împlântat în minte şi în inimă. Mi-am explicat şi ruperea de biserica ortodoxă, şi reforma, şi comunismul şi capitalismul, cu durere. Iată imaginea:

Coborârea de pe cruceCu detaliul relevant:

Iisus Am văzut cum moartea L-a cuprins pe Dumnezeu, cu toate semnele, cu detalii teribil de naturaliste, care înspăimântă. O diferenţă imensă între asta şi orice icoană ortodoxă cu Coborârea de pe cruce. Uite, aici e un exemplu. Aici Hristos este doar adormit, simţi că respiră, este înconjurat de dragoste şi de trandeţe, în niciun caz nu este tratat ca un mort. Şi atunci, o lume care consideră de sute de ani că Dumnezeu este mort, cum să nu considere necazurile de orice fel (de la foame şi dorinţa de sex la cancer) nişte întâmplări ale căror efecte trebuie să le suprime? Cum să nu se creadă stăpâni dacă pe Stăpân Îl cred mort? Cum să nu ucidă ca să curme durerea? Cum să nu sprijine eutanasia şi să n-o considere un act umanitar?

În balanţă aş pune mama unui băiat de 24 de ani, bolnav de cancer osos, care mi-a zis că niciodată nu L-a întrebat pe Dumnezeu de ce i-a dat un necaz aşa mare. Nu s-a certat niciodată cu El atunci când băiatul ei urlă de durere. Toată durerea fiind dăruită ca să o apropie mai tare de El, Îi simte alinarea şi respiraţia bună peste toate rănile sufletului şi în niciun caz nu-L vede mort.

Cărţi frumoase

Iulie 2, 2009

Bookfest-ul de anul ăsta a fost cel mai frumos de până acum. Lăsând la o parte coperţile pornografice de la Tritonic care m-au întâmpinat de la intrare, am depăşit greaţa la Polirom, de unde l-am luat pe Steinhardt – Articole Burgheze, la Humanitas (Jurnalul Oanei Pellea, care este fantastic, Ana Blandiana, Cehov citit de Răzvan Vasilescu), Sophia (Scrierile părintelui Serafim Rose şi Singuri în faţa libertăţii de Savatie Baştovoi). Un târg aerisit, în ciuda căldurii de afară, cu spaţii generoase şi fără violenţă. Acum rămâne să savurez cărţile…

Praful

Iulie 2, 2009

Am fost la Paris să prizez artă. Teribil de multă, de la Bosch la pictori (buni, că porcăriile contemporane le-am evitat) din 2007, trecând prin Rubens, Delacroix, Corot, Sisley, Cezanne, Van Gogh, Renoir, Soutine, Monet, Manet, Degas, Picasso, Braque, Chagall, Mondigliani, Brauner, şi alţii mulţi de tot pe care nu mi-i amintesc acum. Efectul este de mahmureală, şi acum încerc să dau confuzia la o parte. Ieri am avut oră de pictură – ceva ce aş fi făcut mai bine în 2 ore mi-a luat 4, şi nu a putut ieşi decât decent (decent e un eufemism ca să nu zic că n-a ieşit nimic):

P7020718

Cataracta şi arderea

Iulie 2, 2009

Când am fost la Muzeul Marmottan Claude Monet am descoperit o chestie fantastică. La intrare, nişte picturi care nu aveau nimic din delicateţea şi lumina lui Monet. Totuşi, semnătura era a lui. Peste puţin timp am descoperit că le făcuse când avea cataractă. Am găsit şi mărturisirea: „Pictez prost, pun culorile aiurea”. Totuşi, nu se putea opri. Ardea. Era dependent de pictură şi nu putea să trăiască altfel. Apoi m-am gândit cât de triste sunt vieţile celor care nu ard pentru nimic…