13 ani – aceeași piesă

Octombrie 12, 2009

Acum 13-14 ani îmi începeam „cariera” de devorator de teatru. Prima piesă la care am fost, și atunci și alaltăieri, a fost Azilul de noapte, de Maxim Gorki. Am fost la Casandra, atunci, la Metropolis acum. Anul acela aveam bilete pe mai nimic la Casandra, și vara vedeam și 3 piese pe zi, mâncam pe sponci, și mă bucuram de o promoție de actori minunați, care din toamnă aveau să încheie contracte cu Naționalul, Bulandra, Odeonul, cu regizori care aveau să fie excepționali. Erau Vlad Zamfirescu, Silviu Biriș, Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim și toți colegii lor. Din Azilul de noapte țin minte doar două lucruri: pe Vlad Zamfirescu cu o grămadă de bucle, cizme lungi și cămașă cu multe volane în mijlocul scenei, pentru că în clasa a opta imaginația mea era teribil de influențabilă de personaje ca Vasea, și pe Luca, jucat de un tânăr blond cu plete drepte până la umeri, pe care nu mai știu cum îl chema. După piesă mama a fost fericită că am înțeles piesa, pentru că (neavând niciun fel de informație religioasă la activ) am întrebat-o dacă Luca era Iisus. Acel Azil de noapte, cu damf de vis și de minune, nu a putu fi egalat de piesa pusă la Național peste ani, împănată cu monștri sacri – Beligan, Marin Moraru, Ovidiu Iuliu Moldovan, care mi s-a părut searbădă. Sâmbătă la Metropolis am văzut alt Azil, mai puțin trist și disperat (poate pentru că ne-am obișnuit și cu tristeți și disperări extreme, cele din piesă nu ne mai rănesc așa tare), cu un Ștefan Radof care exprima pe deplin rolul, prin pori și prin blândețe, cu un actor mahmur Gyuri Pascu, cu un Bindea mucalit, cu un Vasea pe care l-am văzut și în Un duel, tot luptându-se să se reformeze, și mai ales cu un Mircea Rusu care bate step pe ritm de cazacioc și care nu iartă și nu uită. Toți trăind pentru Cel Desăvârșit. Un spectacol echilibrat, bun, cu dureri atenuate de costume contemporane, dar jucat de oameni prea maturi cărora le lipsește tandrețea visului, pe care tinerii – acum consacrați, dar nu mai puțin tineri – de la Casandra o aveau. Două minuni la interval de 13 ani, același text, și setea de desăvârșire care nu moare niciodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: