Tinere, învie!

Octombrie 19, 2009

Chiar aş vrea ca acest post să nu fie unul patetic, plin de chemări expirate şi care să-L îngrădească pe Dumnezeu şi mai mult în turnul de fildeş al ritualismului. Evanghelia citită duminica asta, şi anume învierea fiului văduvei din Nain, parcă mi-a pus în cuvinte toată durerea strânsă în ultimele luni.

De prin iulie am început să simt că tinerii din jurul meu poartă o mare durere în suflet, sunt singuri, disperaţi, şi dacă încearcă să se îndrepte spre Dumnezeu se pocnesc de baba din uşa bisericii, care le atrage atenţia că miros a tutun, au fusta prea scurtă sau au pantaloni în loc de fustă, au venit despuiaţi la biserică, n-au capul acoperit, au părul vopsit, au cercei în urechi, buze, sprâncene etc, sunt prea machiaţi, sunt nepoliticoşi, nu ştiu să se închine şi n-aş mai vrea să continui această listă. Este o pocnitură care va lăsa multe cucuie sufleteşti. Baba a uitat că poate şi ea a fumat odată, că s-a machiat/vopsit, că prima oară a intrat în mini şi în maieu în biserică, fără nimic pe cap, dar că dragostea cu care a fost primită a făcut-o să rămână acolo. Din păcate, toţi uităm să transferăm asupra celorlalţi dragostea imensă cu care ne întâmpină Dumnezeu în biserică. Rămânem la forme, la fast, şi nu mai vedem durerea teribilă cuibărită în sufletele celor care se întorc disperaţi şi goi din casa Domnului. Lui Îi rămâne apanajul milei desăvârşite, a tandreţei cu care poate spune mereu unui suflet care ştie că nu mai are pe nimeni „nu mai plânge”. Dumnezeu ne îngrămădeşte mereu bucurie şi este gata să o facă să se reverse prin orice ocheadă pe care suntem dispuşi să I-o aruncăm.

Vineri seara am mers cu participanţii de la seminarul la care am tradus la un pub din Iaşi. Era fum, muzica îmi făcea maţele praf, nu puteam vorbi unii cu alţii, şi cârciuma se umplea cu fiecare secundă. Colega mea de cameră mi-a zis: dacă ţii post azi, n-ai voie să fii aici, nu? I-am spus că nu mă afectează, pentru că nu fusese o alegere conştientă (nu ştiam unde mergem) şi m-am apucat să fac crochiuri. O doamnă de lângă mine a început să-i explice cum e când te hotărăşti să-ţi ţii sufletul departe de păcat, şi aşa mai departe, dar se pare că nu a avut prea mare efect. Eu aş fi vrut să-i zic că viaţa unuia care ţine post, stă duminica în picioare la slujbă în loc să doarmă până târziu, se lasă bătut de vânturi şi împins la cozi la moaşte şi în general batjocorit de toată lumea deşteaptă-modernă, este o fericire. O fericire pe care aş vrea s-o îmbuteliez şi să o dau oamenilor din ce în ce mai singuri de pe lângă mine, să le arăt că au Viaţă în ei şi să le spun să o respire în voie, fără niciun fel de frică.

Sentimentul ăsta teribil că cei de vârsta mea sunt singuri şi trişti, depresia  atingând cifre uriaşe şi cu care am început să ne obişnuim, am început să-l am aşa cum scrie mai sus, din iulie, când am fost la un forum ecumenic de tineri. Forumul se petrecea lângă o mănăstire splendidă din Ardeal, iar programul era plin. Am avut dimineţile nişte invitaţi excepţionali, de la care am priceput imens. Organizatorii erau mai tineri decât mine, şi totul a fost excepţional organizat, cazarea, masa, invitaţii. În primele clipe ni s-a dat un caiet cu cântece pe care urma să le cântăm împreună, primul fiind Cuvine-se cu adevărat, şi celelalte fiind multe folk-uri şi alte cântări paşnice, pe care le poţi cânta fără să ai în cap că păcătuieşti. Cuvine-se cu adevărat nu s-a cântat niciodată. Programul era plin, au fost ateliere de icoane, bricolaj, modelaj, literatură, fotbal, etc. Singura activitate neobligatorie era mersul dimineaţa la liturghie, toată lumea fiind trezită cu tam-tam la micul dejun. Nu am avut timp, în săptămâna petrecută acolo, să stau şi să privesc peisajul. Dacă n-aş fi chiulit, nici cu monahii n-aş fi avut timp să vorbesc. M-am întors mai străină de ceilalţi decât eram la început, cu sentimentul unei obligaţii de a socializa, aproape protestantă, a la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi. Nu am avut vreme să port nicio discuţie de la suflet la suflet, şi plecarea m-a găsit într-o stare de durere sufletească. Cei ortodocşi din forum nu au avut curajul ortodoxiei lor, neîncurajând pe nimeni să meargă la liturghie, dar încurajând mâncarea, somnul, sportul, creativitatea. Totul limitat, totul grăbit, într-o lume care nu mai are răgaz pentru că vrea să facă prea multe, uitând că totul se poate termina în secunda următoare şi că n-a găsit încă timp să se bucure. Tinerii, care sunt prin definiţie revoltaţii, cei care ard cu foc deschis, cei care caută adevărul şi fericirea, depind acum de multe lucruri care le barează drumul spre Viaţă. Poate de aici depresia, ura şi singurătatea. Dacă creştinii nu revarsă Viaţa pe care o primesc peste tot, cine să o reverse? Şi cine să tragă pe ceilalţi spre înviere, dacă noi suntem laşi şi putrezi de mult pe dinăuntru?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: