Proiectul imposibil

Noiembrie 6, 2009

Este din ce în ce mai frecventă o metodă de exterminare a sufletului din noi: proiectul imposibil. A pătruns atât de normal în toate grupele de vârstă şi în toate clasele sociale, că nimeni nu se mai miră. Sarcinile pe care le primim sunt dincolo de puterile unor fiinţe care trăiesc în poluare, nemulţumire sufletească, foarte multe patimi şi multe asalturi de urâţenie; cu toate acestea, ni se pasează cu aerul că trebuie să fii idiot ca să nu poţi face aşa puţin, că e criză şi că trebuie să muncim mai mult. Nu ne mai vedem unii cu alţii, nu mai percepem ce este în jur, şi dacă ne permitem să avem activităţi ce nu au legătură cu cariera profesională, suntem priviţi câş, aproape internaţi la spitalul de nebuni ca nişte risipitori de bani şi energie în lucruri inutile. O prietenă stă la servici de la 8 la 21, şi toată lumea îi face scandal că nu îşi asumă mai multe responsabilităţi. Alta nici nu mai vede schimbările meteo, că stă toată ziua în birou. Mama a ajuns, de la un program de 4 ore pe zi, la unul de 10, şi trebuie să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am ajuns să ne percepem unii pe alţii ca pe nişte maşini, utile doar pentru a împlini nişte obiective. Nu mi s-au impus niciodată până acum atâtea termene imposibile. Ieri am primit 50 de pagini la tradus, pe care urma să le termin până luni la prima oră, şi clientului i s-a părut extrem de ciudat că am luat numai 20. Primesc un telefon alaltăieri şi mi se spune că este un document în care s-au făcut unele modificări, ce totalizează 4 pagini; după ce accept să-l fac, descoperim că nu se detectaseră toate modificările şi că de fapt trebuia să colaţionez 67 de pagini în 4 ore. Bineînţeles că nu am reuşit, şi mi s-a făcut scandal. Indiferent de ce eşti, angajat, liber-profesionist, elev, etc. eşti tratat ca în timpuri feudale. Istoria se repetă, e adevărat, dar noi chiar nu învăţăm de la ea nici măcar să spunem nu?

Ca să observăm efectele proiectului imposibil asupra noastră, putem lua nişte culori, o foaie, şi să încercăm să desenăm şi să colorăm cel mai banal obiect din jur. Violenţa, timiditatea, frustarea, agitaţia, nesiguranţa din noi nu vor avea nevoie de un psiholog, se vor vedea cu ochiul liber.

Începutul schimbării

Noiembrie 6, 2009

Pentru fiecare nou convertit la ortodoxie, convertirea se materializează, în primul minut, prin urmarea sfatului: ia anafură şi aghiasmă în fiecare dimineaţă, pe nemâncate. Chiar dacă, poate, nu se ridică imediat din mizerie sufletească, treptat simte că nu mai poate face anumite păcate. Dacă este oprit de la Împărtăşanie, după ce se spovedeşte ia aghiasmă mare, şi simte că primeşte mai mult. De la oamenii care se vindecă cu rugăciune şi stropire cu aghiasmă, la cei cărora li se schimbă starea sufletească, până la cei care se mânie sau înjură când pun aghiasma în sticlă şi, ajunşi acasă, o găsesc împuţită şi stricată iar dacă le pare rău de greşeală apa sfinţită devine din nou bună, până la ura care abundă peste tot, în acest film despre apă se găseşte tot spectrul explicaţiilor stărilor noastre sufleteşti şi trupeşti schimbate datorită sfinţeniei şi harului revărsat peste noi de Dumnezeu, prin biserică.

Porcinizare de masă

Noiembrie 4, 2009

Isteria gripei porcine, de fapt o gripă obişnuită menită să ne facă să ne înstrăinăm unii de alţii, pare să ne facă să pierdem din vedere că, acum aproape 20 de ani, aici s-a murit pentru libertate de conştiinţă şi pentru frumuseţe. Înainte de „acum aproape 20 de ani” se murise pentru Dumnezeu în închisori. Acum nu mai murim noi pentru El, Îl omorâm pe El în noi. Unul dintre simptome este fotografia şi titlul de pe prima pagină a Academiei Caţavencu. De dragul tirajului-satirei-şocului, suntem gata să călcăm în picioare ce-i mai scump în noi, şi suntem şi mândri de asta.

Cum gripa porcină este una obişnuită, ea se tratează/previne ca atare. Problema e că, pentru că toată lumea e speriată de moarte, s-ar putea să ne alegem cu un vaccin nedorit dacă răcim pentru că, banal,  am stat în curent/ploaie/frig. Deci să nu stăm în curent/ploaie/frig, să înghiţim suplimente din plante, cătină, măceşe, să mestecăm propolis şi polen şi mult mult mult usturoi şi ceapă. Vitamine, fructe, salate, etc. Şi cel mai important, moralul sus, indiferent de câtă ură şi nesiguranţă e în jur – dacă nu mai putem, o rugăciune, un acatist, un ceai verde să ne dea energie şi nişte ochi larg deschişi la cât de minunate combinaţii de culori sunt în copacii din griul de afară.

Împotriva porcinizării am ascultat ieri o predică splendidă. Din ea am reţinut două idei. Prima: ne-am dezobişnuit să stăm faţă către faţă cu cei din jurul nostru. Nu mai vorbim privindu-ne în ochi, nu mai avem timp de petrecut într-un loc liniştit şi intim, nu ne mai destăinuim. Mie mi-a adus aminte că nu ne mântuim cu calculatorul şi cu televizorul (sunt mulţi oameni care petrec mai mult timp la televizor decât discutând banalităţi cu cei apropiaţi lor), nici cu maldărele de informaţie achiziţionate, nici cu avere, ci cu sufletul celui de lângă noi, pe care avem obligaţia şi porunca să-l tragem spre frumos, credinţă, nădejde şi dragoste. Avem relaţii virtuale mai solide decât cele cu mama sau cu tata. A doua: pentru un monah nu fapta pe care vrea s-o facă este cea bună, ci cea pe care nu vrea s-o facă. Vineri seara mă uitam pe un îndreptar de spovedanie şi constatam că ori monah, ori mirean, creştinul trebuie să se poarte la fel, deci observaţia ni se aplică şi nouă, mirenilor. Ca să nu mă înţelegeţi greşit, o să dau un exemplu. Dacă eşti pus să alegi între a sta în frig pentru a împărţi mâncare la săraci şi a mânca la căldură, ca monah trebuie să alegi frigul şi milostenia. Cam atât, în rest să ne ferim să facem parte dintre cei porcinizaţi, atât sufleteşte cât şi trupeşte, şi să îi privim cu dragoste şi nădejde.