În DVD-ul din seria Mărturisitori, volumul II, Părintele Cleopa vorbește la un moment dat de un ucenic pe care părintele său îl bătea îngrozitor, și mult și des. Ucenicul nu a cârtit niciodată, suportând toate, până a murit. După aceea, la părintele respectiv a venit un sfânt mare și l-a întrebat dacă e mort Acachie (ucenicul). Părintele a spus „ mort, e pe acolo îngropat”; sfântul se duce la mormânt și strigă: „Acachie, ești mort?” iar din groapă se aude „Ascultătorul nu moare niciodată”. Apoi, când părintele se pocăia și își plângea păcatul, apare Acachie și-i spune: „Nu mai plânge părinte, că eu acum am cununi. Sfinte mâinile tale care m-au bătut, că m-au ajutat să mă încununez, și mă rog la Hristos să vii și tu lângă mine”. Peste trei zile părintele a murit, mergând în Împărăția bucuriei.

Dacă știe că toate sunt de la Dumnezeu, mai ales necazurile prin care e încercat, de ce să se tulbure creștinul? Un prieten e tare tulburat de luni de zile, vrea să emigreze. E adevărat că multe nenorociri vor veni peste noi, dar Dumnezeu ne va întări să le ducem, să nu ne lepădăm de El și să ne încununăm. Cu așa nădejde, unde să mai fie loc pentru deznădejde?

Canibalism

Ianuarie 21, 2010

Am văzut pe sărite un film oribil. E chiar oribil, e plin de scene pornografice, de violență vizuală. Nimic de zis despre imagine, foarte bună (nu mi-am putut stăpâni durerea la atâta risipă de mâncare pentru un film făcut într-un an în care aici se murea de foame și doar copiii vedeau carne din când în când), niște culori fantastice, mereu obsedantele perechi de complementare, nici nu-i de mirare dat fiind că regizorul a făcut artă murală înainte să se apuce de regie. Așa cum ziceam, un film oribil. Singurul lucru fantastic (în afară de imagine)  este ultima replică „Canibal!”. În mare e vorba despre un tip care distruge vieți cum ne spălăm noi pe dinți, care își torturează nevasta, etc. și care are un restaurant. După ce îl omoară pe amantul nevestei, tot în urma unei torturi, nevasta îl convinge pe bucătar să îl gătească pe propriul ei amant și să i-l dea soțului ei să-l mănânănce. În ultima scenă cele două armate (soția cu toți oamenii torturați, oprimați, chinuiți și patronul de restaurant) stau față în față, cu amantul gătit între ele. La prima înghițitură patronul este împușcat în cap și se rostește replica de care vă ziceam.

Adevăratul canibalism nu consta în mâncarea unui om gătit ci distrugerea clipă de clipă a vieții, speranței, tandreții celor din jur. Crearea unui imperiu al fricii, violenței, grabei, dezumanizarea. Eradicarea oricărei urme de tandrețe și rămânerea la o superficialitate limitată la conversație și la a mânca împreună, chit că simțim sau nu asta. Teribil de nemilos și de violent, și totuși noi încurajăm un astfel de comportament  în fiecare zi. Superficialitatea, violența lui „nu” pune ziduri greu de spart între noi și ceilalți. Relațiile pe care credem că le putem clădi în 5 minute pe săptămână, în virtutea unor stereotipii, minează umanitatea din noi, și suflul dumnezeiesc, și ne reduce viața la o formă de canibalism retușat. Pe măsură ce ne civilizăm mai mult (patronul din film avea un restaurant de lux și mânca numai delicatese), ne punem haine bune, parfumuri bune, mergem în locuri minunate, devenim din ce în ce mai nemiloși, superficiali, ne canibalizăm consumându-ne pe noi înșine, pentru că noi suntem primii afectați de purtarea noastră.

Cel mai dureros lucru este că asta se întâmplă și în biserică, singurul organism viu din care facem parte toți, în virtutea botezului și a împărtășaniei. Numai că singura armă pentru a lupta contra canibalizării este rugăciunea și dragostea față de cei care nu-ți vor binele.

Deosebire

Ianuarie 17, 2010

„Altele sunt semnele înșelării și altele ale darului; căci duhul cel rău al înșelăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și o întunecă, îi pricinuiește temere, frică și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot corpul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită și curată, ci roșie, și îi face mintea uimită și diavolească, și-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase și hulitoare. Și acela care vede pe însuși duhul înșelăciunii de mai multe ori, se iuțește și este plin de mândrie, și smerenia nu o știe cu totul desăvârșit, nici plânsul cel adevărat și lacrimile, ci totdeauna se fălește cu isprăvile lui și, fără sfială și frică de Dumnezeu, se află în patimi. Și pe scurt, își iese cu totul din minți, ajungând la pierzare desăvârșită (…) Iar semnele darului sunt acestea: când se apropie de om darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte și smerit, îi aduce înainte pomenirea morții, a păcatelor, a judecății de va să fie și a muncii veșnice, și face sufletul lui lesne umilitor, a plânge și a se tângui, îi face și ochii lui blânzi și plini de lacrimi. Și cu cât se apropie de om, îl îmblânzește în sufletul lui și-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, și prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui vedenii înalte și adevărate; întâi, pentru puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvânt a adus toate făpturile dintru neființă în ființă; al doilea, pentru puterea Lui cea nemărginită, care ține, ocârmuiește toate și are purtare de grijă pentru toate; al treilea, pentru necuprinderea și neînțelegerea Preasfintei Treimi, și pentru noianul cel neurmat și neajuns al dumnezeieștii ei Ființe și celelalte. Și atunci dacă se va răpi mintea omului dintru acea dumnezeiască lumină, inima lui se va face alinată, prea blândă și izvorăște roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia și celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită” – din viața Cuviosului Maxim Cavoscalivitul, Viețile Sfinților pe ianuarie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pg. 237

Anul trecut am descoperit multe, despre oamenii pe care îi cunoșteam, și mulți alți oameni care au făcut suportabile noile mele descoperiri, nu din cele mai plăcute. A fost un an burdușit cu cărți absolut extraordinare. M-am gândit mult dacă să fac un clasament, dar cred că fiecare are ceva de spus în structura mea intimă actuală, așa că mă limitez la o listă, ce-i drept ne-exhaustivă.

Oana Pellea – Jurnal. Este fantastic să descoperi că mai e cineva care gândește la fel ca tine, și care se simte sufocat de inversarea valorilor, de înrăire, și în același timp poate vedea minunea fiecărei clipe. Oana Pellea este de departe cea mai surprinzătoare și fascinantă personalitate pe care am descoperit-o în 2009. Este o mângâiere extraordinară să vezi adevărul negru pe alb.

Aspazia Oțel Petrescu – Doamne, strigat-am. Cartea asta îmi notează în cap că menirea este să faci urâtul suportabil, să-l transfigurezi indiferent de cât de greu ar fi, pentru că efortul transfigurării ne face mai buni.

Valeriu Anania – Memorii. Mult curaj, coloană vertebrală dreaptă și imens talent de scriitor. Nu numai că nu se poate lăsa din mână, dar te readuce cu blândețe în firescul iubirii, dacă ajungi cumva să ai orizontul blocat de degringolada prezentului.

Octavian Paler – Viața ca o coridă. În timp ce citeam cartea asta mi-am adus aminte că Paler a murit de ceva timp și mi s-a părut un gând imposibil de crezut. M-a făcut să mă simt acasă, și o așa apropiere e ca un balsam.

Iris Murdoch – Castelul de nisip, The Nice and the Good, Under the Net. Bine. Uimitor de ne-postmodernă și de surprinzătoare în felul în care transformă o lectură ușoară în ceva care aduce la suprafață ce aveai de mult în tine, și ți-l oferă ca un colac de salvare. Sunt o potecă spre adevăr, bine și fericire.

Sigur, au fost multe cărți citite în 2009, dar astea simt că mi-au dat ceva în plus, sau mai bine zis că m-au ajutat să descopăr ceea ce aveam deja și trebuie cultivat.

Nu-i vorba nici de o injecție împotriva gripei porcine, nici de una prin care să ți se inoculeze un cip. E vorba de un ac fără seringă la capăt. Ce-ar ieși din tine acum? Venin sau miere? Pentru că din omul rău nu poate ieși ceva bun, nici din cel bun ceva rău, dar oare până la ce punct suntem buni? Lupta pentru acumularea bunătății ține până în ultima clipă a vieții, și de câte mii de ori pe zi ne întoarcem fața de la ea? De multe ori suntem așa umflați de spaimă, răutate, ură și furie că dacă ne înțeapă cineva cu un ac sigur pocnim. De câte ori însă suntem plini ochi de bucurie? Din mine ar ieși durere acum, pentru că nu sunt așa plină de bucurie și de dragoste cum mi s-a poruncit și dăruit.