Don Quijote. Da, știu, am mai scris despre el, are statut de obsesie. L-am văzut din nou sâmbătă. Nu cred că aș putea spune mai mult decât titlul postului. Poate doar că e bine să începi și să închei Postul Paștelui cu el. Pentru că este despre sufletul omenesc, pentru că este ortodox, pentru că este ca o flacără ce ne cauterizează bubele, puroaiele, rănile. Don Quijote se joacă din 2005, nu știu cât timp de acum încolo se va mai juca. Este o ardere continuă. Mereu vezi în el ce ai pe dinăuntru, ca într-o oglindă. Dacă ai fost batjocorit, dezamăgit, călcat în picioare, ți se oferă soluția la final. Dacă ești fericit și sigur pe tine îți pregătești sufletul de luptele care vor veni. Mai mult decât orice, Don Quijote este pentru vârste mari și mici, pentru însingurați, populari, alienați, îndurerați, fericiți. Este o încununare, o bucurie și o emoție imensă. Este un strigăt de încurajare în cursa unde mereu se încearcă să fii pus la colț (știu, afirmația asta pare simptom pentru paranoia, dar toți cei care ținem Postul Paștelui știm că nu este așa, ci reflectă teribil de dureros realitatea), este un ghiont înainte, este o empatie profundă și recunoscătoare. Pe scenă se pune lupta sufletului omenesc pentru a rămâne uman, pentru a se feri de orice mașinizare, automatizare, laț crunt al post-postmodernismului.

Ce mi s-a părut fascinant sâmbătă a fost faptul că am fost la Don Quijote cu un elev de-al mamei mele, de 14 ani, care cu ceva zile înainte îmi zisese că e ateu. Pe la 8 m-a întrebat dacă se termina în jumătate de oră, de unde am dedus că s-a plictisit. La 8.30, când încă nu ieșisem din sală, mi-a spus că a fost super, și că se va întoarce. Mă așteptam să fie lezat, plin de nervi, dar se pare că în Don Quijote creștinătatea nu lezează ci vindecă, sau cel puțin arată calea spre vindecare.

După 5 stagiuni (în care a umplut, cu fiecare spectacol, o sală de 1000 și ceva de locuri), Don Quijote este foarte bine legat, foarte continuu, surprinzător și întreg în ciuda faptului că se adresează oamenilor obișnuiți să fie „după cum bate vântul”.

Anunțuri

Limite

Februarie 16, 2010

De fiecare dată când mă apuc să învăț ceva mă lovesc de niște pereți. Dacă e vorba doar de o acumulare de cunoștințe teoretice, de liste, mă descurc, îmi suprasolicit memoria și apoi uit tot. Așa am făcut în școala generală și în liceu. Am uitat o grămadă de lucruri: biologie, fizică, chimie, tabla înmulțirii, istorie (asta o uitam pe măsură ce o învățam). Le-am descoperit când o nevoie sufletească m-a atras către ele (pelerinajele, florile de pe balcon, anatomie artistică). În general mi s-ar fi părut frumoase de la început dacă nu mi s-ar fi înfipt în cap cu polonicul (poate că această exprimare nu sună prea logic, dar sigur e sugestivă). În schimb e foarte complicat atunci când acumulezi deprinderi. O limbă străină în care trebuie să vorbești și să scrii fără să-ți traduci mereu în cap, arta conversației fără să-l torturezi pe cel de lângă tine, pictură, broderie, cusut, croitorit, etc. În general chestii în timpul cărora nu prea ai timp să verifici totul cu o listă, un dicționar, un manual.

Când m-am apucat de desen, o activitate pentru care nu am talent, răbdare și manualitate, ci numai un scop bine definit, și care mă educă teribil, profesoara mea mi-a spus: acum ai niște limite, niște pereți de care te izbești – ce ai de făcut este să faci cât de bine poți ce te lasă limitele să faci, apoi o să descoperi cum ți le lățesc limitele.

Acum câteva zile un profesor spunea: aici ne întâlnim să ne forțăm limitele. Probabil asta este orice proces de învățare, și tocmai de asta e și eroic. Numai că la explozia de informație din jur, rar ne punem obiective, și nu prea avem timp să respirăm, darămite să recunoaștem că avem limite și să ne luăm la trântă cu ele. Și tot din cauza vitezei, uităm să ne recompensăm pentru fiecare milimetru de limită învins, și pentru împlinirea noastră.

Victimă

Februarie 14, 2010

Vineri seara, înotând printr-un București nordic, cu fiorduri de gheață și bucăți de mare murdare (aka bălți), cu Carpați jegoși pe marginea străzilor, pe o stradă centrală dar total înbeznată, am fost la teatru. O piesă pe care o așteptam, doream de mult și cu o curiozitate crescândă. Sincer, de mult nu mi-a mai luat un an să obțin niște bilete la teatru. Deci, locuri excepționale, rândul 4 (ultima oară când am fost la Metropolis am stat la balcon), la În rolul victimei. Un regizor pe care îl admir, Felix Alexa, un actor în rol principal despre care știu că e excepțional, Marius Manole, etc, etc. Text rusesc contemporan. Piesa începe, în ciuda regizorului măiastru, un text schizofrenic, care te împroașcă cu urâciuni, dezaxat și incoerent. O serie de tablouri, legate cică prin natura subiectului și prin aceeași actori, dar totuși necoordonate, slabe, superficiale. Proiecții cu substanță, cu artă. Câteva scene comice, cu râs până la înecare, îngroșate, un Răzvan Vasilescu foarte bun, foarte nervos, pus pe înjurat în forță, cu țipete și crize de furie. Dana Dogaru o ruso-japoneză cântând cântece hilare pe fast-forward. În general, niște actori foarte buni, o regie tipică unui spectacol care se vrea comedie cu accente profunde și existențiale, dar un text dezamăgitor. Rezultatul, sentimentul meu final de victimă a unei glume proaste, a unei păcăleli: chinuie-te pe drum până aici, ca să vezi o dovadă de schizofrenie, de ruptură. Nimic amuzant, ca în orice glumă proastă. Starea de buimăceală s-a prelungit și a doua zi, când mi-am luxat piciorul, și a treia, când am avut o criză de spasmofilie (termen medical pentru un banal leșin, dar nu mai puțin năucitor). Cu o săptămână în urmă văzusem o piesă clasică, construită scenic pe același principiu, al tablourilor dispersate, aparent rezultatul unei rupturi sufletești, piesă care mi-a lăsat un gust bun, de coerență și curaj. Aș vrea să rămân cu acesta, în ciuda cronicilor excelente pe care le are  „În rolul victimei”, și în ciuda invențiilor minunate ale contemporaneității, care nu pot ascunde însă o ruptură sfâșietoare, și un statut de victimă.

Umanism

Februarie 10, 2010

Aka naivitate. Apare teribil de des, în orice relație cu o persoană pe care o apreciezi peste măsura bunului simț. Ajungi să crezi că ea este făcută numai din lumină, un fel de sfânt încă necanonizat. Des uiți că poate a apărut în viața ta ca să înveți ceva de la ea,  sau ceva despre tine, și apoi trebuie să dispară. Cel mai des uiți că ceilalți sunt daruri pe care Dumnezeu ți le face ca să te apropii mai mult de El. Te apreciază atâta timp cât ești disponibil, te uită când nu mai ești (iertați grosolănia) o vacă bună de muls. În naivitatea ta (credința ta în om, adică) ajungi să îi vezi bucurie, soare, lumină în viața ta. Nu mai vezi Cine lucrează prin ei ca să primești toate astea, ei sunt mult mai vizibili decât Cel care nu se vede. Ajungi să te închini lor – gândurile, acțiunile, disponibilitatea ta se varsă șuvoi către ei. Te îndepărtezi ușor ușor de Dumnezeu și atunci El trage perdeaua, îi vezi cu rănile, ipocriziile, minciunile, micimile lor. Brusc nu-i mai iubești, uiți că trebuie să le porți nepuntințele, așa cum ți s-a poruncit. Te înstrăinezi de cei care ajunseseră deja, în ciuda manifestărilor tale de afecțiune, să te considere un mobilier mai mult sau mai puțin util în decorul lor zilnic. Când îi vezi așa, dușul rece al neputinței omenești te duce către Cel care mereu așteaptă, mereu ajută, mereu iubește, fără interese ascunse. Din păcate, în dezamăgire nu îți mai dai seama cum lucrează Dumnezeu prin ei, ce au realizat, ce au adus minunat în viața ta. Sigur, înțelepciunea e departe de umanism și la o miime de respirație apropiere de iubire, tot așa, fără interese ascunse.

Oamenii care-mi dau aripi

Februarie 9, 2010

Deși prin jur crește răutatea, setea de bani, înstrăinarea și alte simptome post-postmoderne, tot descopăr oameni minunați, de o delicatețe și modestie fantastice, cu talent și forță, care parcă mă ridică pe brațe.Îi descopăr sau apar de undeva din trecut, resuscitați ca prin farmec. Mai jos sunt câteva filme și linkuri, ca să vă bucurați de ei și de bucuria pe care am avut-o eu punându-le aici.

Antidot la apocalipsă

Februarie 5, 2010

Dat fiind că guvernul se ocupă intens de aducerea apocalipsei cât mai aproape, încerc să-mi găsesc antidot. Ultimul, culoarea, a fost pus din plin și cu gesturi larg-mărunte. Deși a ieșit foarte măzgălită, nu știu de ce, îmi place. Sigur, nu va fi în mapa pentru admitere

3 nații și sublimul

Februarie 3, 2010

Le Concert este o coproducție Franța, România, Rusia și, alături de Paris, cel mai bun film văzut anul trecut. Mi-a indus o stare de emoție pe care nu știu dacă am avut-o vredată văzând un film (poate Insomnia, dar nu mai țin minte), și la sfârșit am simțit că trăisem atât de mult și nu mai eram în stare să mă ridic de pe scaun. Este superb nu pentru că este foarte bine scris, are destule hibe, nu pentru că actorii sunt fantastici, ci pentru idee și pentru coloana sonoră. Ideea nu e cea din prezentare. După mine, ideea e că în orice condiții de mizerie și de umilință am trăi (da, o să recunoașteți sacoșele de rafie) avem capacitatea să ne strângem la un loc și să atingem sublimul. Cât despre coloana sonoră, poate doar un Beethoven sau Bach putea să fie mai puternic, dar sigur nu mai sublim (da, sublim nu are grad de comparație). Ceaikovski. Revenind la atingerea sublimului, cele două nații îndușmănite și atât de mult umilite, rușii și românii, ajung să facă echipă cu uneia care încă îi cântă osanale, francezii, la toate nivelele – mașiniști, machiaj, actori. Cel care urcă pe scenă în costum și adidași (de sărăcie, nu de frondă) atinge același grad de omenitate, de sublim, de emoție, trăire sau cum vreți să-i ziceți, cu criticul hiper-elegant; sau poate chiar mai mult, pentru că este o emoție imensă ieșită dintr-o umilință imensă. Un film superb, intens, care ne scoate cu un vârf de ac nasul din noroi. Singura asociere care-mi vine acum este floarea albastră aruncată pe pieptul martirului mort în închisoare de colegii lui de tragedie. Da, poate că e exagerată. Sigur însă merităm un buchet de sublim ca să ne aducem aminte că suntem ființe pornite spre îndumnezeire.

A Fairly Honourable Defeat

Februarie 3, 2010

Ultimul roman pe care l-am citit, sub aceeași vrajă a aceleiași Iris Murdoch. Singurul dintre cele citite până acum de ea la care am râs atât de mult, și la care am plâns la sfârșit, nu pentru că ar avea ceva dramatic. Singurul la care am citit chiar și introducerea, care m-a lăsat și mai puzzled decât eram. Acțiunea romanului s-a combinat la un moment dat cu remarca lui Steinhardt, cum că singura bucurie a diavolilor (chinuiți permanent) este să-i vadă pe oameni chinuiți alături de ei (de suspiciune, dorință de putere, amărăciune, deznădejde, frustrare,…), și observația asta mi-a dominat, mai mult sau mai puțin, lectura.

Să revin. Temele pe care se construiesc atâtea personaje sunt adevărul și mândria. Preferăm să nu spunem niciodată adevărul, să evităm un dialog clar și sincer, doar de dragul de a părea înțelepți, morali, iubitori, doar de dragul de a păstra aparențele. Această trăsătură este exploatată la maxim, arătându-ni-se cât de influențabili suntem, și cât de ușor se pot distruge relațiile în care am pus atâta suflet la o simplă sugestie. Ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu adevăratele noastre slăbiciuni, mascându-le sub corectitudine, moralitate, normalitate. Nimeni nu știe de fapt ce gândesc personajele și ce simt ele, nici măcar ele însele; au pierdut de mult contactul cu sinele lor autentic. Uman vorbind, personajul care mi-a „înmuiat inima” este cel care stă într-un jeg perpetuu, fără o carieră reală, și fără dorința de a pretinde că este ceva de nu este. Singurul care nu este învins este cel care alege adevărul și binele, chiar dacă se umilește teribil tot timpul. Pot fi astea indicii care să ne ducă la dragoste autentică și la normalitate, în ciuda faptului că cei sinceri și deschiși sunt evitați sau chiar urâți de o lume care se umple din ce în ce mai mult de puroi și care numește răul bine și binele rău?

Masă festivă

Februarie 3, 2010

O temă pe care am primit-o înainte de Crăciun, și care de atunci mă obsedează. Trebuia să conțină sarmale, caltaboși și cozonac, ca o masă tradițională românească. Dar pentru că m-am blocat în neputința de a pune culoare pe hârtie, de atâtea reguli și tehnică înghițite pe nemestecate, am schimbat tema, și a devenit o masă tradițională americană, după cum se vede mai jos, cu curcan. Nu am nici cea mai mică pretenție de academism și corectitudine, mai am de corectat la ea (și de luat de la capăt) dar ce a ieșit mă face fericită pentru că am început să asimilez tehnicile și am pus multă culoare. Bearably red still…