Accidentalicitate

Aprilie 27, 2010

Cuvânt inexistent în română, pe care îl folosesc pentru a descrie un mod contemporan de a gândi/fi/simți. Ultimul roman pe care l-am citit, The Accidental Man, de Iris Murdoch, îl ilustrează până la cele mai teribile consecințe. Ceea ce acum câteva zeci de ani era nu numai ficțiune, dar chiar și în cadrul ficțiunii era ostracizat, acum a devenit un comportament normal, și o scuză pentru greșeli pentru care, de fapt, nu noi suntem de vină. Exemplu din roman: personajul principal, Austin, „bărbatul accidental”, rămâne fără bani și este șantajat (cu sume mici) de tatăl vitreg al unei fetițe pe care o omorâse în timp ce conducea beat turtă; tatăl vine și îi aduce un roman pe care îl scrisese, îl forțează să îl citească și îi cere iarăși bani – exasperat, Austin îl lovește cu un colț metalic al biblioraftului în care era romanul, în moalele capului, și tatăl vitreg leșină. Atunci când apare fratele lui Austin, vinovatul declară solemn: o să spun că tu ai fost de vină, eu nu am făcut nimic grav. Așadar, un om a cărui viață este formată din nenumărate accidente, care hotărăsc – aparent – în locul lui, ce va urma. Un exemplu din viața reală: o fată de 14 ani l-a bătut măr (adică până i-a dat sângele) pe un coleg al ei pentru că o împungea cu degetul în coastă. Iarăși, s-a enervat și a reacționat, nu este vina ei, nu? Bine, băiatul putea să moară, dar ce contează?

Unul dintre duhovnicii mei mi-a spus la prima spovedanie: să știi că nimeni nu este de vină pentru cum reacționezi tu, este doar responsabilitatea ta. Cineva care își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale nu mai este un om accidental. Nu mai dă vina. Devine mai întreg, obține puterea pe care o primești când înveți să te stăpânești. De ceva timp toate par a fi ieșit de sub control. Vedem reacții necontrolate, mult peste limită, cam peste tot, o înrăire și egoizare în masă. Din ce în ce mai rar se vede principala caracteristică a omului, dăruită de Dumnezeu, care îl apropie de Creator: voia liberă exercitată în direcția umanizării, nu a animalizării, a responsabilizării, nu a victimizării. Un creștin nu este niciodată victimă, tocmai pentru că are voie liberă și știe asta (mă refer la voia liberă de a nu da în cap, nu la instinctul de a reacționa cu violență, ură, etc.). În Rugăciuni pe malul lacului, Sfântul Nicolae Velimirovici spune la un moment dat (nu am găsit citatul, parafrazez) că creștinul nu este ca florile, frunzele și viermii dintr-un cireș, nu este suflat în altă parte de vânt, nu este schimbător. El este stabil, responsabil, pentru că stă bine întemeiat pe Piatra Vieții, cea neschimbătoare și neclintită. Rămâne să încercăm să trăim asta, alegându-ne și culegându-ne mai clar valorile și victimizându-ne mai puțin. Alternativa (în cazul în care nu avem curaj să devenim și să rămânem oameni) este să ne omorâm între noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: