Pelerinaj la Diaconești

Iunie 27, 2010

În fine, s-a întâmplat! Îmi doresc să ajung la Diaconești de vreo 4 ani, și mi-a fost tare greu să găsesc un organizator, și mai ales locuri. La Diaconești, ca peste tot în Moldova, te simți ca acasă, cu oameni buni și care te privesc cu drag, gata să te ajute. A fost prima oară când am mâncat la mănăstire și au venit maicile să ne întrebe dacă mai avem nevoie de ceva. Tot prima oară când se închisese pangarul și maica a lăsat mătura ca să-mi dea mie cărți. Este o curățenie perfectă, totul este nou și spornic spre bucurarea noastră, a tuturora.

Tot prima oară când duhovnicul mănăstirii, dacă vine un grup, ține cuvânt de învățătură – 1 oră sau și mai bine – indiferent de ziua din săptămână, și probabil indiferent de câte are de făcut. Este o minune rară să auzi adevărul spus răspicat, fără frică și fără compromisuri, mai ales când totul în jur pare să îl absoarbă și să trăiască din el. Cărți editate care mai de care mai repede, mai frumos și într-o românească curată și care bate în același ritm cu sufletul nostru. Multe, neașteptate, mereu altele.

O rugăciune fără cozi de cuvioșenie falsă, fără meșe de fariseism, care te trezește și pentru care trebuie să fii treaz, altfel îți fuge de sub picioare. O normalitate și un firesc duhovnicesc deja devenit rara avis, în spatele eșarfelor mari, fustelor largi și lungi, crucilor multe și prost (sau bine) făcute. Atunci când am plecat de la Diaconești mă simțeam ca atunci când plec de la Petru-Vodă.

Am deja un istoric, așa că m-am gândit să postez concluziile.

În primul rând, trebuie fixate niște chestii la cap. Șeful/serviciul/treaba pe care o făceai când ți-ai scrântit piciorul nu este mai importantă decât piciorul. Deci, orice făceai, lași baltă. Te duci și pui piciorul la gheață, 10-20 de minute, pauză și iar. Până la de 4 ori pe zi. O să înceapă să se dezumfle, dar peste noapte se poate umfla din nou. Sigur, radiografie ca să fii sigur că e entorsă și nu luxație, fractură, etc. Glezna trebuie ținută sub compresie – moderată – aproape permanent, mai ales când dormi, pentru că nu știi cum îți miști piciorul; o fașă elastică sau o gleznieră, dar cel mai bine prima. Apoi, dacă ai bani de dat, Diclac (un unguent cu concentrație Diclofenac 5%, adică de 5 ori mai tare decât un diclofenac obișnuit), dacă nu, un unguent de la magazinul naturist, cu untul pământului, tătăneasă și spânz, și ulei de sunătoare. Nu îți faci masaj la picior, se umflă. Îl dai cu unguent și încerci să-l ții într-o poziție orizontală. O să dureze cam o săptămână până se dezumflă cam cât să semene cu un picior. Dacă medicul îți dă pastile – flamexin, midocalm sau arcoxia – ai opțiunea să nu le iei, nu are rost să te intoxici degeaba. E important să nu ții piciorul rigid, să încerci să mergi normal, altfel se vor întări tendoanele și va fi mai greu să mergi după, eventual faci fasciită plantară, foarte dureroasă (dacă ai făcut fasciită, ca mine, și după luni de zile tot nu a trecut, ai opțiunea să porți – dacă ești femeie – pantofi cu talpă ortopedică, deci cu toc înalt; deși nu port toc, după prima zi de sandale ortopedice, pe care eram sigură că nu mă puteam ține, nu mă mai doare tendonul din talpă, deci pot merge decent). După această săptămână de gheață și dezumflături, te duci la fizioterapie, toate procedurile (interferențial, diadinamic, ultrascurte, laser, ultrasunet), 10 ședințe. Peste 2-3 săptămâni de la terminarea fizioterapiei o să ai un picior normal. Cam atât. Și e foarte important s-o iei cu umor, altfel o să fie teribil de greu și deprimant. Dar se repară.

Step out of stress

Iunie 16, 2010

E vară, în București e caniculă, e lume multă și nesimțită, mașini multe, un aer înfundat irespirabil, toate ingredientele pentru a fi cu nervii întinși la maxim, cum zice o prietenă „cu capul”. Furia izbucnește pe unde poate, nu ne iese nimic. Dar dacă, o oră pe zi, am păși dincolo de lumea noastră burdușită cu stres? Pur și simplu. Să bei un ceai bun acasă, între pereții unde verși furia acumulată afară, zilnic, să asculți o muzică ce te transpune în lumea pe care o vrei, și să te bucuri măcar o oră de gândul că ea poate să existe. Să citești ceva scris de un om la care ții și care te face să te simți acasă, adică în locul unde rănile se vindecă. Să citești poezie, să stai să te uiți pe pereți, să râzi cu lacrimi de toate dezastrele întâmplate în ziua respectivă. Să te gândești pe tine, să te analizezi, sau pur și simplu să-ți acorzi o pauză. Greu de găsit o oră pe zi pentru asta. Sigur, e mult mai ușor de găsit același timp pentru colindat prin magazine, uitat la televizor, citit ziare, trăncănit cu altcineva. Și astea sunt activități terapeutice, dar te lasă frustrat pentru că nu mai ai ora aceea pentru tine, în care să treci peste mânii, frustrări și frici, și să te umpli de bucurie și pace. Ne e frică să rămânem singuri cu noi înșine, și de aceea ne izolăm de propria persoană în activități multe și zgomotoase, imitând alți oameni nefericiți dar care garantează că rețeta lor de fericire funcționează. Cred că această oră e complementară rugăciunii, parcă curge din ceea ce ceri în rugăciune, putere să le înduri pe toate. Dar cum Dumnezeu nu ne bagă în traistă și nu ne încalcă voia liberă (sau comoditatea liberă, cum vrei să-i zici), nu o primim dacă nu o cerem și nu facem ceva pentru asta. E nevoie de mult curaj ca să ieși din turma înnebunită și perfect controlată de oameni stresați, tracasați, nervoși, și să zâmbești mai mult, să-ți conturezi valori în lumea asta care se ocupă nonstop de murdărirea lor, să mângâi pe alții și să dai și sufletului tău măcar un prim ajutor. E nevoie de teribil de mult curaj, dar și dacă birui…

Elton la tonă

Iunie 13, 2010

Setlistul a fost:

Love lies bleending in my hands

Saturday night’s allright for fighting

Levon

Madman across the water

Tiny dancer

Philadelphia freedom

Goodbye yellow brick road

Daniel

Rocket man

I guess that’s why they called it the blues

Sacrifice

Take me to the pilot

Something about the way you look tonight

Don’t let the sun go down on me

Sorry seems to be the hardest word

Candle in the wind

Sad songs

Bennie and the jets

The bitch is back

I’m still standing

Crocodile rock

Circle of life

Your song

A fost foarte plin, fără jumătăți de măsură, fără compromis, fără nicio pauză, cu cuvinte frumoase, cu imens de multă energie (care nu prea a mișcat pe nimeni, mulți nerecunoscând melodiile, și pregătindu-se de plictiseală, ceea ce n-a fost). De data asta setlistul a conținut foarte multe melodii vechi (3 de pe Madman across the water, niciuna „contemporană”), foarte mult instrumental, cred că aproape toate hiturile rock pe care le are, un sunet incredibil. La The Bitch is Back s-a urcat undeva pe pian cred, a sărit de pe scaun, cred c-a mai făcut niște tumbe. A fost o problemă la public, nu cred c-a existat nici empatie nici comunicare, deși toată lumea a fost fericită la Sacrifice. Din fericire Elton încă poate și vrea să facă spectacole excepționale. Nimeni nu știe cum, dar sigur he’s still standing, cu generozitate și bucurie. Și fără fițe

De duminică

Iunie 6, 2010

„Desăvârșirea vieții creștinești, după cum glăsuiesc toți Sfinții Părinți, este nemărginita smerenie. Smerenia desăvârșită înseamnă desăvârșirea vieții Creștinești. Fiecare suflet smerit și supus are gânduri pașnice și liniștite, blânde și pline de dragoste și bunătate; el luminează nu numai făpturile vii, ci și lucrurile. Gândurile noastre sânt o mare putere ce se află în noi – de aceea, cu ce gânduri petrecem, astfel ne este viața!

Gândurile noastre înrâuresc nu numai asupra noastră, ci și asupra tuturor: dacă avem gânduri de pace și de liniște, ele sânt binefăcătoare sistemului nervos al tuturor viețuitoarelor înțelegătoare, dar și al animalelor și plantelor. Și lumea plantelor simte gândurile noastre! Eu m-am minunat că acum mulți au descoperit acest fapt, că și plantele simt gândurile noastre și așteaptă de la noi purtare de grijă și dragoste..

Dar dragostea e Dumnezeul nostru! Dacă ne folosim cu dragoste în viață, ne folosim de însuși Domnul. El este putere și tărie; numai El hrănește simțirile îngerilor, sfinților și ale noastre, ale tuturor celor de pe pământ care-L căutăm din inimă. Numai El hrănește dragostea noastră. Fără Dumnezeu – iar el este dragostea – nu am putea trăi!

(…) Tot ce e mărginit nu ne poate hrăni, dar noi, chiar de suntem făpturi mărunte, căutăm ce-i fără de sfârșit și fără schimbare. Singur Dumnezeu, ce hrănește inimile Îngerilor și ale Sfinților, hrănește și simțirile inimii noastre. Nu contează dacă Îl cinstim sau nu, El nu se depărtează de viață; El este întemeietorul vieții și trăiește în lăuntrul fiecărei făpturi, în inimă. ”

din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Predania, București, 2010,  pg. 207-8