Subirachs

Iulie 27, 2010

Marea mea iubire de la Barcelona. Am plecat de acasă cu gândul că uite domnule cum se distruge Sagrada Familia, și-au bătut ăștia joc de fațada patimilor, pe când cea a nașterii e așa frumoasă și armonioasă. Intrarea în curtea catedralei se face pe la fațada patimilor, așa că n-am avut încotro, a trebuit să privesc. Mi s-a părut extraordinară, expresia durerii și frământărilor sufletului omenesc contemporan, o durere de neîmblânzit. Nici nu știu care dintre sculpturi mi-a plăcut mai mult, am rămas ațintită în fața Sfântului Petru care își plânge lepădarea de Domnul, cu lacrimi adevărate, scurse, așa cum se vede în desen. Echilibrul dintre linie dreaptă și curbă, întreaga compoziție, cu Hristos care privește de pe cruce la toate frământările și durerile prin care, în ipostază umană, a avut de trecut pentru noi. Privește la ele și le acoperă, le ocrotește și îi ocrotește și pe cei care privesc spre El. Corpurile grele, geometrizate, numai unghiuri care împung. Și Hristos biciuit chiar la nivelul nostru. Impresia a fost atât de puternică încât nici nu știu ce cuvinte o vor putea exprima vreodată. Doar imaginile…

În fine, bine!

Iulie 27, 2010

Mi s-a spus că am făcut și eu, după multe lupte, două lucruri bune, așa că iată-le:

Aer condiționat

Iulie 15, 2010

Cam de două luni la mine acasă se petrece o dramă mută. Unul dintre spliturile de aer condiționat nu merge. Este o dramă pentru că tatăl meu are o durere-obsesie-frică de căldură. Deci, de două luni tata nu se mai uită la televizor și doarme cu aer condiționat. Rar dorm și eu în frig, dar de obicei mă trezesc noaptea și deschid geamul, la un moment dat oxigenul se termină, aerul devine rece și îmbâcsit, și nu-mi mai satisface nevoile fiziologice. Azi noapte eram mult prea obosită și nu am mai reacționat ca atare, deci m-am trezit obosită, încordată și înfrigurată. Înfrigurată cu un frig care nu ține de frig, ci sub care simt transpirația anti-naturală, un frig de seră, care-mi dă o dispoziție mizerabilă. Teoria tatei este că nu trebuie niciodată oprit aerul condiționat, pentru că dacă îl oprești după aceea consumă mai multă energie pentru a atinge temperatura pe care o putea menține foarte ușor înainte să îl oprești tu. Inginerește, tehnic, este perfect plauzibil. Numai că noi nu respirăm temperatură, ci oxigen. 3 oameni care stau o noapte întreagă cu un singur split de aer, fie el și de 12000, și fără altă sursă de oxigen exterior, se îmbolnăvesc treptat. În plus, pierzi contactul cu sezonul, cu normalul din jur. Vara nu e frig, e cald, și corpul tău trebuie să facă un efort de adaptare, chiar dacă nu-i iese de fiecare dată.

Am ajuns să preferăm condiționarea firescului. Nu mai înregistrăm firescul, nu mai gândim ce e în jur, ne lăsăm hrăniți cu lingurița sau cu polonicul mediat, inter-mediat al virtualității și tehnicalității. Mai am două exemple. 1. La supermarket am plătit mult mult mult mai puțin decât trebuia, pentru că acea casieră nu a deschis ochii ci s-a bazat pe scanerul care nu înregistrase cele mai scumpe produse. Femeia se robotizase și nu mai gândea cu capul propriu, ci cu mașina de calculat. 2. În ultimul film pe care l-am văzut, Capitalism – A Love Story, o familie se lasă alungată de pe o proprietate (adică moșie, cu pământ mult mai mult decât cel pe care era casa) pe care o avea din moși-strămoși, fără să ceară niciun document care să dovedească necesitatea legală ca ei să își părăsească averea. La fel, se lasă condiționați de un sistem care le-a inculcat zeci de ani încredere, toleranță tâmpă și lipsă de gândire. Nu se întreabă de ce, nici măcar nu încearcă să se apere. De aici până la omul mașină, care este doar un instrument în mâna celor puternici (care și ei, până la urmă, nu știu cât de slabi sunt, pentru că viețile noastre nu sunt în mâinile noastre), este un pas minuscul. „Comiterea” lui ține de ultima noastră fărâmă de libertate. Cât de liberi suntem?

Răspunsul

Iulie 15, 2010

Aseară am primit răspuns la întrebări care mă frământă și mă îndurerează de mai bine de doi ani. Iată-l:

„Omul care se află în supărare arată că nu înțelege bine întâmplările pe care le trăiește sau prin care trece și nu știe să vadă degetul și iubirea și înțelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viața lui de zi cu zi.

Supărarea înseamnă că sunt un om lumesc, că am voie proprie, că am poftă. Ceva a venit în contradicție cu voia mea sau cu pofta mea sau cu așteptarea mea și, de aceea, m-am supărat. M-ai stârnit și m-am supărat, pentru că eu voiam, pur și simplu, să mă cinstești. Am căzut în sărăcie și m-am supărat, pentru că voiam, pur și simplu, să am bani. Și, după cum am spus, când suntem supărați înseamnă că nu înțelegem bine întâmplările. Până și tunetele și fulgerele, și furtuna, și cutremurul, precum cel de aseară, și cea mai mare clătinare din sufletul nostru vin toate de la Dumnezeu. Până și căderea care ni s-a întâmplat – nu cea pentru care suntem de vină – nici măcar ea nu trebuie să ne arunce în supărare odată ce s-a petrecut, ci să le vedem pe toate ca voie a lui Dumnezeu, Care va conlucra spre bine prin Sfântul Duh (Rom. 8,28).

Să-L simțim, mai întâi, pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul a tot harul și ca pe Cel ce ne cheamă la slava Lui veșnică. De vreme ce este Dumnezeul a tot harul și de vreme ce este Dumnezeu Care ne cheamă la veșnica Lui slavă, nu am niciun motiv să simt vreo frământare, vreo supărare, vreo frică. În al doilea rând, cel ce I s-a încredințat I s-a predat. Să mă culc și să mă trezesc cu siguranța că dimineața mă voi veseli și că toate vor merge așa cum am vrut. Nu se pune problema să încercăm nici o dezamăgire dacă sufletele noastre sunt predate Dumnezeului celui Preaînalt.”

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri și cateheze – Tâlcuiri la sfintele slujbe, Arad: Editura Sfântul Nectarie, 2009, p. 117)

Normalitate

Iulie 8, 2010

În ultimul timp am avut bucuria de a mă întâlni cu minunile din viața mea cu care nu m-am mai văzut de mult. Majoritatea sunt niște oameni de nădejde, muncitori, sârguincioși, angajați. Una dintre aceste minuni, o persoană normală (adică optimistă, vie, veselă, curată, un bun profesionist) mi-a povestit niște aspecte ale sistemului capitalist.

Este profesor la o școală de limbi străine, instituție mare, modernă, plină de oportunități. Lucrează la ei de 4 ani. Au o metodă comunicativă, interactivă, ce mai, fantastică, de predare. Între timp, a fost forțată să devină PFA, pentru că șefa ei nu dorește să mai aibă cărți de muncă pe cap. Să se ocupe singură de toate angaralele. În urmă cu doi ani a fost trimisă la un training în Anglia, câteva zile, unde a învățat să devină trainer pentru profesorii de limbi străine. A obținut chiar și un certificat Cambridge. Trainingul a fost scump, așa că i s-a propus să mai lucreze la firma respectivă încă 2 ani, timp în care reținerile din salariu vor totaliza costul trainingului. Întoarsă la București, s-a oferit să facă un singur training unde să împărtășească ce a învățat acolo. După aceea a fost obligată să mai facă. Câteva zeci. Așadar, firma a trimis în Anglia 3 oameni, care în 2 ani și-au plătit tot, și a obținut zeci sau sute de profesori care au trecut prin trainingul respectiv. Gratis.

Profesorii merg ei, de cele mai multe ori, la clienții lor, companii importante. Iarna, dacă se îmbolnăvesc (mai țineți minte iarna din București anul ăsta?), zilele nelucrate li se opresc din salariu. Poți să iei un salariu cu 50% mai mic ușor.

Cealaltă fostă colegă a mea mi-a povestit (am lucrat împreună acum 5 ani, deci ea lucrează tot unde este în prezent de 5 ani) că abia acum 2 ani i s-a făcut carte de muncă, și că ar vrea să-și ia casă, dar nu se prea poate.

Bine, toate astea pe lângă setul complet de mizerii de la birou. Sigur, prietenele mele sunt două cazuri fericite, pentru că au unde să doarmă și nu au fost supuse la alte forme de șantaj. Încă. Cu toate acestea, normalitatea asta capitalistă mie îmi pute a comunism. Probabil de aceea nici nu sunt angajabilă. Nu mă duce nici capul nici inima.