Exchange contabil

August 30, 2010

Vorba lui Steinhardt, numai dracul e contabil. Numai el numără păcatele, păcățelele, abaterile, cu o precizie menită să-l deznădăjduiască pe păcătos. Hristos e boier. Iartă totul, îți dă totul, dintr-o suflare. Ai toate păcatele iertate, Îl primești pe Hristos tot în Împărtășanie, ai tot harul Lui. Fără nimic scris cu litere mici, fără condiții adiționale. Dar un dar trebuie să știi să-l primești. Să te bucuri de el fără gânduri post-dar, cum că trebuie imediat să dai ceva echivalent în schimb cu prima ocazie. Dacă ți-am dat un pachet de șervețele, trebuie să-mi returnezi pachetul plus un șervețel, dobânda. Orice relație devine un schimb comercial. Trebuie să nu rămâi niciodată dator. Dar gândul unei datorii și unei obligații alungă irevocabil din sufletul tău orice urmă de dărnicie, de elan, de dragoste. E ziua ta. Avem o relație rece. Bifăm ziua ta, îți luăm un cadou. Atât. Unde este dragostea, căldura, interesul în cadoul ăsta? Nu există. Există doar împlinirea, bifarea unei datorii. Un copil înseamnă încă o gură de hrănit, și noi trebuie să ne luăm mașină. Facem economii pentru mașină, renunțăm la copil.

Mai nou mi-e cam frică să spun că cineva este prietena mea cea mai bună. Cum fac asta, relația mea cu persoana respectivă se răcește. Poate și din cauza faptului că refuz gândirea nazistă. Toți trebuie să reacționăm la fel, să comunicăm la fel, să ne dezbrăcăm la fel de taine. Toți trebuie să tratăm la fel aceleași probleme care ne pocnesc în față. Plânsul este o bacterie socială, toți trebuie să râdem cu gura până la urechi. Și dacă plângem, trebuie să spunem imediat de ce. Interviu. Dacă nu, înseamnă că nu avem încredere în celălalt, nu că nu vrem să-l împovărăm și cu durerile noastre, pe care oricum nu le poate alina. Pentru că nu noi alinăm durerile, ci Dumnezeu, prin delicatețea și dragostea noastră. Și atunci, dacă ne permitem să ne ascundem, să avem o viață intimă, în care ochiul iscoditor al celuilalt nu poate pătrunde oricând, merităm să fim ignorați, grija și îngrijorarea noastră să fie călcate în picioare. Pentru că nu am respectat strictele reguli ale exchange-ului. Sincer, prefer să rămân cu gândirea mea antinazistă, care să-mi permită să dăruiesc ceva fără niciun motiv și fără să aștept ceva în schimb, să am relații care nu se bazează pe interviuri și pe violențe sufletești, și în general să-mi amputez simțul datoriei pentru a hrăni dragostea.

Anunțuri

Pe gheață, în balerini

August 30, 2010

Sâmbătă am văzut Pianista de Michael Haneke, despre care fusesem avertizată în repetate rânduri că e un film foarte violent și dur, catalogat drept pornografic dar totuși premiat. Sincer, n-aș recomanda nimănui să citească prezentarea, și niciun rezumat. Am încercat să povestesc despre ce e vorba, dar ce mi-a ieșit din gură m-a speriat. Pe scurt, e un film care nu se poate povesti. Când l-am văzut credeam că e mai recent, dar fiind făcut în 2001 este destul de vizionar pe tema relațiilor dintre generații, clase sociale, bărbați și femei. Un televizor care merge permanent, o mamă care își supraveghează permanent fiica, profesoară de pian, rafinată dar teribil de cuminte și umilă, care n-o lasă să-și cumpere rochii extravagante și care merge să-i pună o jachețică pe spate în pauza din cadrul recitalului de pian. După ce se iau de păr, fata se spală liniștită pe dinți și se culcă precum un copil cuminte.

Duritatea ei ex catedra, viața ascunsă, imaginile porno lustruite (și teoretic aducătoare de fericire), masochismul mutilant, pe scurt un personaj în evoluție, complex, foarte probabil real. Toți trăim în ficțiuni, și toți suntem răniți teribil atunci când descoperim că fericirea nu e deloc mutilarea pe care ne-au propus-o imaginile și mentalitățile cu care suntem hrăniți en-gross.

Celălalt personaj, studentul-amant, căruia îi dezvăluie (în scris!) dorințele și ordinile, și cu care intră în altă relație de putere. Un bărbat cult, dintr-o clasă socială înaltă, care declară imediat că o iubește, după ce citește scrisoarea declară la fel de imediat că n-o mai iubește, pentru că e bolnavă, dar care vrea o compensație pentru timpul și energia pierdută. Așa că începe s-o domine, până când ea clachează, i se face rău. Imediat cuvintele lui sunt (aproximativ) nu ești deloc curată, puți, se deschide o ușă și ea traversează singură, în balerini, o mare de gheață. Pentru mine scena a fost ca o cădere, mi s-a explicat uite ce bine merge pe gheață, și apoi am realizat. Am avut senzația unui abis și a unei singurătăți înghețate, dar de lumină. Propria neputință și scârboșenia pe care o simte în fața concretizării unei imagini pe care le credea narcotice și aducătoare de fericire. Concretizare care o violează în final, pe un fundal implorator.

Am încercat să povestesc cât mai puțin, pentru că acțiunea are o parte importantă, dar nu e deloc totul. Relațiile da, par a fi mai importante. Relația de putere, dragostea definită ca fiind capacitatea de a smulge plăcere de la celălalt și apoi a avea puterea să-l arunci la gunoi sau să-l tratezi ca pe o scândură, ca pe un obiect. Falsitatea, lipsa de comunicare, cultura și îndemânarea care nu țin loc de fericire, de comunicare și de comuniune. Lipsa de căldură din „ce se cade” și din „libertate, democrație” în același timp. Amputarea imaginației, apropierii, omenității. Totul, ambalat atrăgător în pachetul cu eticheta de „viață”, mai cinstit spus o agonie continuă.

Femeia, hrănită cu perversiune (atâta pornografie televizată, atâtea iconuri feminine scriind pornografie, atâta educație sexuală ce înlocuiește dragostea), care cere perversiune ca pe un drog, catalogată ca nebună dar totuși supusă perversiunii în numele normalității și dragostei, și care devine un munte de durere. Și toți din jurul ei, care o aruncă pe gheață, în balerini.

Dedicație

August 26, 2010

Știu că e greu

E doar o încurajare, nicidecum ultimul. Nu scapi așa ușor. În plus, toată lumea e lângă tine. Mereu.

Miza

August 19, 2010

Anul ăsta. Să nu te înrăiești. Câți vor reuși? Și cum?

Ceainării și pasiuni

August 18, 2010

De vreo 4 ani încoace tot beau ceaiuri. Infuzii rar, sunt pasionată de ceaiul verde, și pentru simplul motiv că nu pot bea cafea. Ultima cafea băută, acum vreo 4 ani cred, mi-a provocat amețeli, greață și spasme. În absența unui trezitor matinal sau de miez de zi, am căutat de zor, am văzut că ceaiul negru are același efect cu cafeaua, și m-am apucat cu ambele mâini și cu toate cănile de ceaiul verde. Acum un an, împreună cu o prietenă, visam la o ceainărie, dar n-a fost să fie. Asta nu înseamnă că încă nu mai visez la ea.

Îmi plac ceainăriile pentru că sunt în general locuri în care poți sta liniștit de vorbă cu altcineva, te auzi, nu te deranjează nimeni, în general nu se fumează și nu se bea alcool, ești destul de în siguranță, și ai o varietate foarte largă de băuturi din care poți alege. Și pentru că îmi plac ceaiurile, da.

Caut de mult o atmosferă adecvată unei ceainării. Prima ceainărie a fost Vasiliada, cea de vizavi de Sfântul Gheorghe Nou (km. O). Era studențesc, liniștit, inedit. Da, băncile erau tari, dar era o atmosferă prietenoasă, cu totul specială, și ceaiurile erau foarte foarte bune. Cel mai bun, neegalat încă, tea shake pe care l-am băut vreodată – a ținut puțin, s-a poșircit repede (înghețata nu era suficient de rece, gheața prea puțină). Dar bun de făcut acasă, sigur iese excepțional, am încercat. Era și o librărie, prețuri mici, totul de la pereți la clopoțeii de pe masă, făcut manual. Între timp, Vasiliada a fost înlocuită de magazinul Potirul de Aur. Tot ce-i frumos poate fi înlocuit de ceva mai profitabil. A rămas o vagă impresie, doar câteva luni vara, la Metoc, pe o străduță din zona Armenească, într-o grădină superbă cu un aer boieresc și puțin improvizat, nepus la patru ace. Același ceai bun.

Apoi am descoperit Green Tea, lângă biserica Popa Soare. Mult mai mare (4 saloane și grădina), variat, cu o atmosferă caldă, cu grijă pentru detalii, decorat cu gust. Preferatul meu rămâne Micul Paris, salonul de la mansardă. A da, și cu umor. La Green Tea e greu să nu găsești loc undeva, vara grădina cu trandafiri și flori de tot felul e plină, trebuie rezervată masă din timp. Muzică de anii 20, frumoasă și intimă. Niște dulciuri fabuloase, o adevărată cură de calorii, ai tot mânca. Problema este cu ceaiurile, încă n-am înțeles de ce sunt atât de fade (nu comanda tea shake, o să primești o înghețată topită și nu foarte rece) și de ce parcă toate sunt la fel, chiar și calde. Singurul care mi-a plăcut a fost un rooibos cu fructe de pădure, pe care l-am băut rece, și care a ieșit foarte prost când l-am făcut acasă.

Bineînțeles, refugiul de centru rămâne Cărturești Arthur Verona, cu o grădină mare dar impersonală, și cu o ceainărie la subsol fără atmosferă și cam neîngrijită. Ceaiurile sunt cam ca la Green Tea, nimic deosebit. Oferta din meniu este foarte restrânsă, și nu cuprinde numai ceaiuri, ci și băuturi de toate felurile și mâncare, limonadă, etc. Spațiul, numit în meniu „alternativ”, nu are personalitate, drept care am hotărât că „alternativ” este un eufemism pentru „bun la toate, dar la nimic în mod special”. Dar cu siguranță este locul pe care l-aș alege dacă ar trebui să stau de vorbă cu cineva în plin centru. Și dacă m-ar prinde o ploaie torențială.

Ultima achiziție în palmaresul impresiilor este Bernschutz, noua ceainărie din str. Eremia Grigorescu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e mai bine aici decât la Cărturești, este tot foarte central, lângă parcul Grădina Icoanei, și ceaiurile sunt foarte bune. De fapt, cumpăr de la Bernschutz de un an, am deja niște obsesii, și îmi place foarte mult modul de conservare și aroma puternică a ceaiurilor. Preferatele mele sunt Sencha Organic și Sencha Spring Tea, ambele cu avantajul clar că sunt fără arome adăugate, și foarte aromate, și bineînțeles verzi. Știind calitatea ceaiurilor, mă așteptam la un spațiu deosebit. N-a fost să fie. Grădina unde vroiam să stau era de fapt două mese mici într-un spațiu mic, cu fața la stradă. O cameră mare cu obiecte și ceaiuri de vânzare. Altă cameră, salonul de fapt, cu o formă interesantă dar o singură fereastră, 4 mese și un fel de bar-paravan care mânca destul de mult spațiu. Problema mare de tot este conceptul. Este o cameră făcută să-ți ia ochii, nu să te bucure și să te relaxeze. Tapetul, partea cea mai tragică, este baroc și este negru. Cu auriu și cu alb, dar majoritar negru. Partea de jos este un gri straniu, destul de tipografic, rece oricum, tot cu figurine menite să dea iluzia optică de mici gipsuri aurii. Hârtie, plastic. Groaznic. Două oglinzi mari (nu mă duc să mă uit în oglindă când beau ceai, ci la cel din fața mea), menite să dea aceeași impresie de lux, cu rame foarte bogate, aurii. Mese albe, rotunde, foarte mici, cu scaune eterogene, nepotrivite (auriu, albastru, alb-grădină de vară și poate singurul care mergea, unul alb cu negru). Bomboana de pe colivă, în partea de sus, gipsuri albe cu niște zbenghiuri aurii. În cameră ochii nu găsesc niciun loc unde să se poată odihni. La baie, aceeași obsesie decorativă (până și făiănțăria e decorată cu argintiu!), dar totuși niște spații de liniște, lăsate albe sau mai puțin decorate. Partea bună e că mi-a plăcut ceaiul, Green Rooibos Lemon and Vanilla, pe care l-am băut cald (știu de ceva timp că ceaiurile reci băute în oraș sunt diluate și fade). Și prețul, până acum cel mai mic din toate ceainăriile.  Continui să fiu fan Bernschutz, dar i-aș sfătui să schimbe măcar tapetul, și să scape de domnișoarele gipsate. Să se joace cu niște dungi, să lase niște spații de relaxare pentru ochi și  să nu decoreze totul. Și să spargă oglinda aia mare, să scape de cea înflorată. Cele cu mai multe fațete pot fi lăsate. A, și treaba cu muzica. Nu consonează deloc cu decorul. Nici cu liniștea pe care un salon de ceai ar trebui să o inducă. Nu știu cine a făcut treaba cu decorul, dar cred că pentru a fi decorator de interior trebuie multă cultură, experiență, spirit ludic. Pentru că aici vin mulți tineri, cred, ar fi bine să facă o cercetare și să vadă ce le-ar place să vadă în ceainărie (culori, obiecte, scaune și mese).

Durere. Bucurie. Tușe

August 16, 2010

Ieri a fost cel mai mare praznic al Maicii Domnului, Adormirea. Majoritatea persoanelor pe care le cunosc și care poartă numele Maicii Domnului se feresc ca de foc să primească felicitări în această mare zi. Se gândesc că e ca și cum le-ai ura să moară mai repede. Nici măcar nu înțeleg de ce e așa mare praznic. De să prăznuiești o mutare la cer?

Orice credincios care trece prin focul vieții ăsteia își dorește măcar o dată să fie în locul fără durere, cu liniște și cu bucurie, unde să audă mereu cântări de slavă, și nu bârfe, dezastre, răutăți. Oricare dintre noi dorește măcar o mutare temporară la ceruri. În ortodoxie moartea drepților este un motiv de bucurie, pentru că în fine ajung acolo unde merită. Dacă moartea unui drept este o bucurie, cât de mare poate fi bucuria că sufletul Maicii Domnului este ținut în brațele Fiului ei? Cât de mare poate fi bucuria unei reuniri și unei mijlociri puternice? Pentru că de acolo de unde este, Maica Domnului, cea care ne iubește nespus, mijlocește mântuirea noastră. Și ce altceva mai minunat îi poți ura cuiva decât să fie bun, drept, sfânt, așa ca să fie ocrotit de Maica Domnului și ținut mereu în brațe de Dumnezeu? Unde este durerea în urarea asta? Probabil doar în neputința de a o înțelege și în secularizarea mentală de care beneficiem în mare grad.

Tot pe 15 august au pătimit Sfinții Martiri Constantin, Constantin, Radu, Ștefan și Matei Brâncoveanu și Ianache Văcărescu. Toți, pentru că nu au vrut să se lepede de ortodoxie. În ziua pătimirii lor Sfântul Constantin Brâncoveanu și Maria Doamna  împlineau 40 de ani de căsătorie și era și ziua de nume a Doamnei Maria. Câtă durere poți simți de ziua ta și de mare praznic, când soțul tău, împreună cu fiii tăi, sunt uciși? Câtă bucurie poți simți când îi știi mântuiți? Unde se trage granița?

Logică

August 13, 2010

Dacă lucrezi repede și prost, vei ajunge să lucrezi și încet și bine. Dacă lucrezi încet și prost, nu.

Practic și rațional

August 5, 2010

Mi se spune de ceva timp că este un defect îngrozitor să spui lucrurilor pe nume. Să nu te falsifici. Compromisul e mult mai practic, cu o singură excepție, să nu devină a doua natură. În alt post mă minunam de cât de devreme începem să îmbătrânim sufletește. Parcă bunicii noștri sunt mai tineri decât noi, poate pentru că nu le rămâne mai nimic de pierdut, cel mult câțiva ani de dispreț.

Și în relațiile dintre noi suntem practici și raționali. Și teribil de superficiali. Nu știu cum, esența ne scapă. Să luăm un exemplu clasic. Bifezi un eveniment și prin el definești o relație. Să zicem este ziua unei cunoștințe cu care n-am mai vorbit de 1 an. Deloc, deși suntem amândouă online. Frecventăm aceleași locuri cel puțin lunar. Dar nu simțim nevoia apropierii. Ea nu știe ce fac eu, nici eu nu știu ce face ea. Comunicarea apare odată cu o nevoie; ea are nevoie de ceva de la mine sau eu de la ea. Atunci amândouă zâmbim mai mult sau mai puțin circumstanțial, umplem lipsa și ne continuăm indiferența reciprocă. Și de ziua ei mă hotărăsc să-i iau un cadou. Mai degrabă, bifez în conștiința mea „cadou pentru x”. Nu e deloc logic, dată fiind relația noastră in absentia, dar eu sunt mai liniștită așa. Prefer să mă mint în continuare că am o relație cu persoana respectivă. Una apropiată. Nu am nici cea mai mică preocupare să stabilesc o întâlnire cu ea ca să-i dau cadoul. Trec niște luni. Aproape e vinovată că încă nu i-am dat cadoul. Când mă văd cu ea – circumstanțial, căci frecventăm aceleași locuri – îi zic că îi voi lăsa cadoul într-un punct fix, ea urmând să întrebe de el. La răspunsul ei evaziv, care vrea de fapt să-mi indice „nu e nevoie să-mi dai un cadou, nu e nici măcar logic dată fiind relația noastră rece” eu zic că trebuie să i-l las, doar am dat bani pe el!

Cum ziceam, esența ne scapă. Esența unui cadou este dragostea, apropierea, interesul față de primitor. Toate sunt anulate de lipsa de interes, logica și rațiunea pură, dar și de intervenția banilor. Nu-i dai cuiva un cadou doar pentru că trebuie să bifezi asta, nici pentru că ai dat bani (mulți) pe el. I-l dai pentru că așa exprimi afecțiunea, grija, legătura pe care o stabilești cu persoana respectivă. Am primit acum câteva luni un infuzor de ceai din silicon, sub formă de căpșunică. Este amuzant, practic, ilustrează o preocupare pe care o am în comun cu persoana respectivă, și merge cu mine în toate excursiile. E cu zâmbet pe buze, și prietena care mi l-a oferit nu mi l-a trimis prin poștă (deși locuiește departe) ci nu a uitat să mi-l dea personal (deși ne vedem rar de tot). Tot rar de tot mă văd cu altcineva care, fiind plecată din țară, nu a uitat să-mi aducă un cadou simbolic și să mi-l ofere cu delicatețe.

Însă acesta e doar un exemplu al modului nostru superficial de a trata oamenii, fără prea multă considerație pentru ceea ce simt sau vor ei. Ne bifăm bucățica de conștiință, ignorând faptul că bifa noastră astupă ineficient o durere. A celuilalt.