Loc de lumină

Septembrie 29, 2010

Sâmbătă dimineaţa am fost la acatist şi la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Râmeţ. La ora şase, în semi-întuneric, a început rugăciunea. După un timp, imediat după ce se luminase, de la icoana Maicii Domnului de pe catapetească (privit din biserică, de la jumătatea Pantanassei) a strălucit un fascicol de lumină mare, sub care era o rază mică-mică, ce s-a întreit după aceea. Am crezut că era lumina din altar, şi că venea prin uşile împărăteşti, dar când s-a tras dvera lumina a rămas. Apoi fascicolul s-a mărit mult şi s-a ridicat, unindu-se cu lumina limpede a răsăritului  care strălucea din altar. Cele trei raze s-au înmulţit şi toată biserica s-a umplut de o bucurie desăvârşită. Parcă un abur dulce de lumină mângâia frescele şi sufletele rugătorilor. Tot atât de dulce, delicat şi mângâietor ca şi Creatorul. Cred că a fost prima oară când mi-am dat seama ce minune este că ni se dăruieşte lumina văzută, pe care o luăm ca pe ceva obligatoriu, şi lumina credinţei, cu care Dumnezeu ne scaldă sufletele. Chiar dacă lumina de afară se întunecă şi se murdăreşte din zi în zi, noi să luptăm cu dinţii pentru neîntinarea flăcării din suflet. Singura care rămâne şi care ne curăţă privirea.

Anunțuri

Căuş de frumuseţe

Septembrie 27, 2010

Miercuri seara am ajuns la Mănăstirea Tismana, unde nu mai fusesem de trei ani şi unde nu speram să mai ajung prea curând. Biserica mănăstirii este în restaurare aşa că slujbele se ţin în muzeu. Când am văzut anunţul m-am întristat, mi-am adus aminte cum am stat la prima miezonoptică din viaţa mea, la Tismana, în biserica mare, şi cum simţeam că-mi curge puroi din suflet. Mi-am adus aminte şi de crucea imensă de pe catapeteasmă, şi m-a durut că nu o voi mai putea vedea. Când am ajuns în muzeu am găsit însă biserică. Cu toate odoarele, cu icoana Maicii Domnului pe care nu o mai văzusem niciodată atât de aproape pentru atât de mult timp, răscolitoare de dragoste şi de blândeţe. Cu racla cu degetul Sfântului Nicodim şi cu alte sfinte moaşte. Şi mai ales cu rugăciunea maicilor şi a Părintelui Bartolomeu. Acum trei ani părintele Bartolomeu m-a văzut şi a venit la mine gata să mă binecuvânteze. La fel a făcut şi acum, doar în rasă, la intrarea în biserică. A venit la noi, la fiecare, şi ne-a luat capul în mâini, ne-a întrebat cum ne cheamă şi ne-a spus „Să fii binecuvântată”. Şi când a ieşit. Şi a doua zi la Sfânta Liturghie, când cădea. Cum m-a văzut, m-a binecuvântat. Cu icoana Mântuitorului de la Sinai (cea mai frumoasă), care te urmăreşte din poarta mănăstirii, în dormitor, pe catapeteasma muzeului-biserică. Cu toată frumuseţea pe care o seamănă în suflet, fără ca măcar să bagi de seamă. Cu Sfântul Nicodim, din raclă şi de sus, neştiut de nimeni, din munţii din prejur. Şi din ceruri. Cu sufletul făcut căuş şi strâns bine, ca să prindă tot şi să nu-i scape nimic printre degete. Când am plecat de la Tismana, după Sfânta Liturghie şi după ce am citit Acatistul Sfântului Nicodim la mormântul pe care singur şi l-a săpat, nu mă mai simţeam. Eram toată suflet, aveam atâta respiraţie, de parcă materia murdară dispăruse. Îmbrăţişam totul, pentru că fusesem îmbrăţişată.

Luluţă

Septembrie 20, 2010

Nu e vorba despre Chiriţa lui Alecsandri. Este căţelul, maidanez dar plin de importanţă, al Veronicăi. Vero. Vero are o fetiţă mică-mică, de care însă nu se preocupă atât cât se preocupă de căţel. Toate mailurile încep cu veşti despre Luluţă. Şi toate conversaţiile.

Înainte de a ilustra, trebuie să menţionez că Vero este inginer chimist.

Sunt un pic mai linistita. Am terminat cu perfuziile la Luluta. Ii facem tratament medicamentos. Ii dam Karsivan si niste boabe care sa-l calmeze. Diseara incepem injectiile cu B-uri. Oricum este mult mai bine.
Tu ce mai faci? Cum mai esti? Cand ai timp asteptam un semn de la tine. Curand o sa-ti trimit si poze cu Bianca.
Astazi facem suc de rosii si o coacem ardei. Munca….
Te pupam,
Cei trei de la Rosu
Vesti bune! Luluta a inceput sa-si revina. Acum a inceput sa mai mearga, sa manance singur. Mai greu, dar a inceput. Cum oboseste, se aseaza imediat, sau, mai bine spus, cade imediat. Inca i se mai balangane tot trupul la efort. Dar are o vointa enorma.
Saptamana trecuta a fost obositoare. Duminica am facut pireu de pere (pentru Bianca) si gem de pere.
Aici a inceput vremea sa se incalzeasca. Poate astazi reusim sa iesim si noi din casa. Sa mergem in parc. De o saptamana nu ne-am miscat de acasa.
Te tin la curent cu ce se mai intampla.
Te pupam,
Bianca, Veronica si Iulian

Luluta e mai bine. Face zilnic injectii cu B-uri. Ia zilnic Karsivan si Magne B6.
Noi astazi am facut zacusca. Maine vreau sa fac gem de prune si compot de prune.

Dat fiind că Vero este în concediu postnatal, viaţa ei lipsită de evenimente dar fericită prin definiţie (o iubire constantă şi o fericire constantă) se reduce la Luluţă şi mâncare. Munceşte de dimineaţă până seara. Poate de aceea şi trupul lui Luluţă se bălăngăne la efort şi, pentru că atâta atenţie îl stresează, ia MagneB6.  Bianca e undeva la coada listei, cu toate că mailurile lui Vero se adresează naşei Biancăi. Acest post se adresează celor care cred că fericirea e serbezenie (inventez cuvinte noi). Beware of Luluţă!

O nouă rasă

Septembrie 20, 2010

Cea care cu un ochi pofteşte la mai mult şi cu celălat râde că tocmai a înşelat un fraier. Care trăieşte pentru a păcăli, aduce lacrimi şi călca în picioare. O rasă nouă, cam prea generalizată, născută nici noi nu mai ştim când. Cea care are un rol destul de mare în lipsa bucuriei noastre de viaţă.

Cum e viaţa frumoasă? Te trezeşti dimineaţa, te speli pe faţă numai cu apă de trandafiri, te usuci numai cu pudră de orez, îţi pui toate bijuteriile şi toată ziua ai grijă de fiinţele pe care nimeni nu stă să le apere. Când pleci în vizită, îl iei cu tine şi pe căţelul care ţi-a murit de mult. Faci pălării, multe funde. Marea ta durere este că ai pierdut un boa de pene acum 5 ani de zile. Nu ştii nimic despre bursă, lepre, petrol, exploatatori. Pur şi simplu nu încap în câmpul tău vizual.

Crezi că lichelele se pot evapora în urma unui proces adhoc, că justiţia nu e vândută. Pe exploatatori îi îngropi adânc în propriile lor patimi şi, după ce ei se evaporă, te întorci la grija ta pentru savoarea vieţii şi pentru fiinţele cu adevărat importante.

Noua rasă? Nu e important dacă există, ci cum te aperi şi cât te afectează.

Toate astea, într-o „comedie” (destul de real-tragică, dacă ştii să gândeşti pe marginea ei) destul de închegată, cu 4 staruri feminine imense, la Teatrul Metropolis. Nebuna din Chaillot. Teatrul pune, chiar şi în vremuri de criză şi securizare a senzaţiilor şi sentimentelor, o oglindă în faţa realităţii.

Educaţia

Septembrie 17, 2010

Zice Ernest Dimnet că Educaţia este crearea metodică a obişnuinţei de a gândi. Când am citit aşa vorbă de duh, n-am ştiut cum să reacţionez. Mai întâi, mi-am şters lacrimile de râs. Apoi am dat vorba de duh mai departe, şi am primit aceeaşi reacţie. Să analizăm, pe puncte.

Educaţia ţine de metodă şi de obişnuinţă. Adică efectul Pavlov. Ce suntem noi? căţeluşi, animăluţe pe care nişte organe superioare trebuie să le dreseze. Dresajul se cheamă educaţie. Cred că reacţia hilară pe care am avut-o s-a datorat alăturării acestei perspective asupra educaţiei, de dresaj, şi a verbului „a gândi”. Tocmai pentru că dresajul este o subordonare a cuiva sub mintea/interesele altcuiva. Cum poţi să fii interesat ca cel pe care îl educi să gândească? Ar însemna că trăim într-o utopie. Dacă dresezi pe cineva, îl dresezi să gândească aşa cum vrei tu.Indiferent de nevoile pe care le-ar putea avea confruntat cu realitatea, nevoi pe care tu, dresorul, ai putea să-l ajuţi să şi le satisfacă. De înclinaţiile pe care le are, de pasiuni, de talente, dacă toate astea se opun intereselor dresorului. Conform definiţiei date genial (pentru că ilustrează realitatea, din nefericire) de domnul de mai sus, a educa nu înseamnă a crea independenţă, înţelegere, conştientizare, ci a crea o maşină de gândit ce vrea educatorul (aka dresorul).

Pentru că am trecut, cu sechele de care încă încerc să scap, prin sistemul de educaţie, ştiu că persoanelor supuse educării li se distrage sistematic şi organizat atenţia, pentru a nu se putea concentra pe aspectele esenţiale. Că sunt aplatizate, globalizate, strivite sub un volum imens de cunoştinţe total inutile. Că se sperie atunci când văd că realitatea nu are nimic a face cu ce au învăţat la şcoală. Totul, cu cele mai bune intenţii. Ale cui? Este o întrebare la care fiecare avem răspunsul nostru.

Când mi-am exprimat neliniştea că o să pic la licenţă, pentru că toată facultatea avusesem profesori incompetenţi care mi-au dat imensa oportunitate de a uita tot ce ştiam la admitere, mi s-a spus să stau liniştită, o să iau examenul, şi chiar dacă nu-l iau, odată ce un om şi-a dat doctoratul, nimeni nu-l mai poate alunga din universitate. Ies direct în sicriu.

Nu mi s-a cerut niciodată să-mi plătesc examenele, cred că nici n-aş fi acceptat. Dar teribila prostie şi concentrate pe neesenţial (repede să traducem copii cuvântul „caţaveică”, de parcă toate femeile din lume ar avea cel puţin 3 caţaveici în garderoba de toamnă-iarnă) mi-ar fi fost letale dacă n-aş fi avut vagi urme de bun simţ şi umor. Expus unui mediu bolnav, dacă eşti slab, te îmbolnăveşti. Nu ai scăpare.

Mama mea este profesoară. Doamna administrator se ocupă de manuale, şi anul acesta mama s-a trezit că are la clasa a şasea un manual tocmai bun de clasa a treia. Justificarea a fost că nu au mai avut manualul anterior, şi a luat administratoarea ce s-a priceput. Plus, precizarea absolut necesară, totul este bătut în cuie.

Acum, nişte poze la care am râs cu lacrimi. Sigur, editate, nu am vrut să acuz pe nimeni. Probabil singurii care ar putea schimba ceva ar fi nişte studenţi motivaţi şi interesaţi să devină oameni, nu purtători de patalamale cu medii generale de 10.

A treia ispită

Septembrie 6, 2010

A siguranței. Cu cât ai mai mult, cu cât ești mai mulțumit, vine cineva care-ți spune că trebuie să pui totul în siguranță, să nu pierzi nimic, și pentru asta trebuie să faci ceva. Ceva-ul variază în limite mici. În general să nu ajuți pe cineva, să ignori, să treci pe lângă, să treci cu vederea, pentru a nu reacționa uman și pentru a nu te pune în pericol. Mai nou siguranța este cea mai des întâlnită/oferită garanție, tocmai ca să uităm că singura siguranță vine de la Cel care nu șantajează niciodată. Ca să-L ignorăm și să ne facem planuri separat. Să ne izolăm de durerea din jurul nostru, și să ne mințim că suntem imbatabili. Cât de mult ne iubește Dumnezeu se măsoară în cât de des ne aduce aminte că nu suntem imbatabili.

Ceva frumos

Septembrie 5, 2010

În ultima săptămână m-am dorit lovită intempestiv de ceva frumos, numai că tot ce am găsit a fost frică, disperare, urâciune. Am primit azi un link cu un filmuleț care durează cam o oră în total (sunt 6 părți, fiecare sub 10 minute). Este frumosul pe care îl căutam.