Cu aplauze

Octombrie 26, 2010

Ieri seară am fost la Întoarcerea (Rusia 2003), regie Andrei Zviaghinţev, în cadrul Festivalului Filmului Rus. Am vrut să-l văd de când am citit în Lumea Credinţei despre el. Este primul film, de la Callas, la care s-a aplaudat la sfârşit. Toţi am stat lipiţi de ecran, de imagine, de simboluri, de personaje, secundă de secundă.

Nu vreau să povestesc nimic despre imagine, dacă veţi vedea filmul sigur vă va tăia răsuflarea. Tot ce vreau să ating sunt simbolurile, pentru ca filmul să nu rămână limitat doar la o naraţiune plus imagine plus personaje. Nu ştiu dacă mi le voi aduce aminte pe toate, dar voi încerca.

Doi fraţi care, după ce unul sare în apă de la mare înălţime, şi celălalt nu, se fugăresc până acasă. Uneori fratele mai mic (laşul) se întrece cu el însuşi, deşi se presupune că îşi urmăreşte fratele mai mare ca să se răzbune. Fuge doar pentru a se depăşi. Ajunşi acasă, mama le spune să facă linişte, tata doarme. Tata tocmai s-a întors după 12 ani. Copiii găsesc o poză de când erau mici, într-o Biblie ilustrată, chiar între paginile cu Geneza. Prima imagine cu tata este identică cu Hristos mort al lui Mantegna. Identică chiar şi sub aspectul figurii personajului. Un Dumnezeu pe care nu l-au mai văzut de la facerea lumii şi care se hotărăşte să se întoarcă. Explicaţia o vom primi mai târziu: Vreau să fiu cu voi. După ce se trezeşte, tatăl intră în cameră fără să spună un cuvânt, ordonă să li se toarne vin (roşu) băieţilor, spune „salut” şi împarte mâncarea cu mâinile. A doua zi toţi trei pleacă într-o excursie de pescuit, timp de 2 zile. Tatăl opreşte la un moment dat maşina, le dă bani să se întoarcă acasă şi le spune că vor pescui data viitoare. Insistă permanent să i se spună „tată”, chiar dacă mezinul refuză. Numai cel mare îl acceptă instantaneu şi fără niciun resentiment ca părinte. Relaţia tată-fii se desfăşoară de-a lungul poruncii ascultării, întotdeauna încălcată de cel mic. Faptele biblice se răstoarnă: mezinul nu primeşte mâncare atunci când cere, şi când i se dă o refuză. Nu i se dă voie să pescuiască, iar atunci când i se pun undiţele în mână, este lăsat singur pe un pod la marginea şoselei, tatăl revenind atunci când începe să plouă torenţial. Cei trei ajung pe o insulă, tatăl supraveghindu-i cât timp vâslesc, pe furtună (ca Hristos la cârma unei corăbii pline de apostoli înfricoşaţi de furtună). Frig peştele pe care l-au prins (ca pescari), şi tatăl pleacă de lângă ei în timp ce-l mănâncă. Fiul cel mare se urcă împreună cu tatăl într-un turn înalt (ca cel de la începutul filmului) pentru a admira insula, un rai nelegat prin nimic de pământ. Copiii pleacă la pescuit şi cel mare primeşte ceasul tatălui, împreună cu ordinul de a se întoarce într-o oră. Descoperă un vas naufragiat şi întârzie încă nişte ore. Atunci când tatăl începe să-l bată pe fiul cel mare, acesta îi spune că îl urăşte. Băiatul cel mic o ia la fugă şi se duce în turn, de unde i-e frică să sară. Trage trapa şi tatăl nu poate urca lângă el (bate în trapă, aşa cum bate şi Hristos la uşa sufletului nostru, strigând să-L lăsăm să intre, dar zăvorul e de partea noastră a uşii), aşa că se agaţă de exteriorul turnului, are timp să strige doar „fiule” şi se prăbuşeşte. Fiii îşi târăsc tatăl mort prin pădure, pe un pat de crengi, cu tot atâta greutate probabil cu cât târâse Simon din Cirene crucea lui Hristos pe Golgota. Îl pun în barcă, se strică motorul şi vâslesc până la mal. După ce pun toate lucrurile în maşină, spun că acum trebuie să-l ducă şi pe tata în maşină. Barca se desprinde de ţărm şi tatăl mort, în loc să se înalţe, aşa cum Hristosul mort şi înviat o făcuse, se scufundă cu o extraordinară tandreţe şi delicateţe, pentru a nu-şi mai împovăra copiii. Când vede barca desprinsă de mal, băiatul cel mic, care nu-i spunea niciodată „tată”, decât dacă era obligat, strigă „tata” şi fuge să aducă barca cu cadavrul. Prea târziu, dar nu şi pentru o legătură consfinţită prin  jertfă. Chiar dacă supremă. Copiii se întorc acasă, o altă întoarcere, şi noi vedem pozele drumului lor.

Anunțuri

Urgent donare de sânge

Octombrie 15, 2010

Am primit mesajul de mai jos pe e-mail, de la o cunoştinţă. Este verificat şi nu este spam.

Va rog din suflet cine poate si doreste, sa doneze sange pt tatal meu TIMOFTE TINEL in varsta de 46 de ani, care este internat la Sp Sf Pantelimon si din cauza unei hemoragii interne a ajuns cu hemoglobina 3.44 (daca valoarea este mai mica decat 6 se poate muri, iar cea normala pt barbati este intre 13-16). Ne-am dus noi din familie sa donam si ne-a respins, am picat testele fie de greutate, sau de sanatate.
Mentionez ca vi se va face un test inainte de donare care consta in: hemoglobina,transaminaze,etc,din care sa reiasa starea dumneavoastra de sanatate (cei respinsi nu vor dona).
Este internat de miercuri 13.10.2010. Ieri avea hemoglobina mai crescuta un pic, a primit cateva pungi de sange de la spital, si i-a crescut hemoglobina la 8. Cei de la spitalul ne-au zis ca nu au sange cat ii trebuie, si va trebui sa dam sange la schimb.
Procedura pentru donare este aceasta: trebuie mers la Centrul de hematologie (Str. Constantin Caracas nr. 2-8, sector 1, zona Piata Victoriei), indiferent de grupa pe care o aveti. La donare, trebuie metionat numele spitalului si al pacientului: Spitalul Sfantul Pantelimon, pacientul Timofte Tinel. De la Secretariat trebuie luata apoi o adeverinta pentru spital, unde cei de acolo vor scrie numele pacientului si spitalul. Va rugam sa aduceti adeverinta la Depart. Telefonie mobila, la Maria Rotaru.
OBS: nu pot dona persoanele din sectorul 4
Adresa: Str. Constantin Caracas nr. 2-8, sector 1 ,

Telefon: Tel. 031.425.12.30; 031.425.12.31 int. 213
Email: hemtransro@b.astral.ro;
Web: www.hemofilie.ro;
Orar: L-V: 8-14

VA MULTUMESC,
Maria Rotaru
0767.940.555

O iconiţă

Octombrie 14, 2010

Ieri seară am fost, ca în fiecare săptămână, la duhovnicul meu. Mai întâi m-am mirat cât de puţină lume era, pentru că părintele slujeşte într-o bisericuţă unde mereu este puhoi de lume, datorită Sfântului ocrotitor. Apoi mi-am adus aminte de ce mi-a spus o cunoştinţă care lucrează într-o firmă mare, pe un post important: de la 9 dimineaţa la 10 seara în fiecare zi nu ai cum să rezişti. Criza este alt pretext de a le lăsa oamenilor mai puţin timp pentru suflet, noi toţi marşând, de frică. Că vom muri de foame, că nu vom avea bani de haine, de rate, de suc, de şcoală.

Părintele tocmai s-a întors dintr-un pelerinaj în Turcia şi-mi dăruise deja, duminică, un semn de carte superb, ţesut, cu Maica Domnului. M-am întâmplat în acelaşi timp cu o soră duhovnicească, şi părintele a venit la noi. Ne-a dat o sticluţă cu aghiasmă de la Biserica Izvorul Tămăduirii şi câte o iconiţă cumpărată de la biserica românească din Istambul, cu Sfânta Arghira. Ne-a spus că nu ştie cine este, nici când se prăznuieşte, pe iconiţă nu scria nimic, era chiar imprimată pe hârtie foto. Am luat-o şi am început să cercetez. Şi am găsit, aici şi în alte locuri, viaţa sfintei şi mucenicia ei. Sfântul Nicolae Velimirovici, în Proloagele de la Ohrida, scrie:

„Această nouă muceniţă s-a născut la Brusa din părinţi binecredincioşi. De îndată ce Arghira s-a cununat cu un bărbat creştin, un turc din vecinătate s-a aprins de dragoste pentru dânsa şi a chemat-o să trăiască cu el. Arghira cea iubitoare de Hristos nu a primit spurcatul îndemn al turcului. Atunci el s-a aprins de mânie şi a învinuit-o înaintea judecătorului că ar fi voit să treacă la Islam, dar mai pe urmă s-a lepădat. Sfânta aceasta Arghira a petrecut cincisprezece ani pătimind pentru Hristos, fiind trimisă de la un judecător la altul şi dintr-o temniţă în alta. Ea L-a iubit pe Hristos mai presus de orice din lumea aceasta. La sfârşit a murit în temniţa din Constantinopol în anul 1725.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2010, vol. 1, pag. 521)

Am aflat că, dacă promitea cineva să treacă la islamism şi apoi se răzgândea, pentru bărbaţi pedeapsa era moartea iar pentru femei, închisoarea pe viaţă. Teribil cum aminteşte viaţa Sfintei de mucenicii din închisori, care au fost învinuiţi de ceva nefăcut şi au pătimit pentru acea acuzaţie până la moarte. Cum au făcut din temniţă loc de sfinţire şi de mântuire.

Sfânta Arghira se prăznuieşte pe 30 aprilie. Nimic nu este întâmplător. Pentru mine, de acum, luna aprilie este străjuită de Sfânta Maria Egipteanca, prăznuită pe 1, care toată viaţa s-a luptat cu focul patimilor şi cu ispitele drăceşti, şi de Sfânta Arghira, care a făcut din locul torturii loc de bucurie, mărturisind pe Hristos până la moarte şi nimic iubind mai presus de El, aşa cum spune şi Sfântul Nicolae.

De un an încoace, mulţi dintre cei care ne împărtăşim din acelaşi Trup şi Sânge, ne urâm din ce în ce mai tare. Cei care fac ceva ziditor şi dătător de mângâiere sunt ori masoni ori în alte rătăciri. Îi vedem pe toţi îndrăciţi, fără să ne aducem aminte că părinţii bisericii ne spun că păcatele noastre le vedem oglindite în ceilalţi. Ne dezbinăm din nimic şi, pentru a ne insulta teribil, ne trimitem unii pe alţii să ne pocăim. Nu vedem bârna din ochii noştri. Uităm instantaneu că dracul este cel care dezbină orice unire spre bine şi frumos, spre slava lui Dumnezeu. Şi îi facem dracului pe plac, dând ordine, dispreţuind, insultând şi ironizând. După ce am fost sfâşiată un an, am primit răspunsuri la multe întrebări şi le-am postat aici, poate le mai caută cineva. Ultimul a fost cel cu iconiţa Sfintei Arghira: fă din prigoană un loc de bucurie şi din ură şi maltratare (sufletească) o declaraţie de dragoste, pentru Cel pe care Îl iubeşti mai presus de toţi şi de toate.

A ierta

Octombrie 12, 2010

„Pentru că a ierta înseamnă să privești un om așa cum este el, cu păcatul și partea sa insuportabilă, cu toată dificultatea sa și a zice: „Te voi purta, ca pe o Cruce, te voi purta până în Împărăția lui Dumnezeu, fie că tu vrei sau nu vrei, fie că ești bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi duce la Domnul și voi zice: Doamne, am purtat acest om în timpul vieții mele, pentru că mi-a fost frică să nu piară. Acum iartă-l, Doamne, în numele iertării mele!”

Aceasta s-ar  întâmpla dacă am putea să ne purtăm reciproc durerile şi să ne susţinem unii pe alţii, fără însă a uita, ci, din contră, păstrând amintirea! Să ne amintim punctele slabe ale unuia, păcatul altuia, să ne amintim de persoana la care lucrurile merg prost, dar aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l proteja şi pentru a-l împiedica să cadă. Ah, dacă am putea să ne comportăm astfel unii cu alţii! Dacă am înconjura pe cel slab cu o dragoste trează şi delicată, câţi oameni nu s-ar trezi, câţi nu ar deveni demni de iertarea care le va fi dăruită gratuit…”

 

 

 

 

 

 


din Antonie de Suroj, Taina vindecării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pg. 78-79

Oameni care nu au murit (I)

Octombrie 12, 2010

De la un timp mi-e dor de nişte oameni, şi mă tot izbesc de afirmaţia că au murit, deci degeaba mi-e dor. Este o idee ca un zid pe care l-ai vrea invizibil, dacă nu inexistent. Totuşi se pare că nu-mi intră în cap. Singura explicaţie pe care o pot înţelege este că oamenii ăştia de care mi-e atât de dor, şi pe care îi simt atât de aproape, n-au murit. Altfel nu i-aş simţi ca o familie. Aşa că am hotărât să pornesc o serie de articole despre oamenii minunaţi, pe care nu i-am cunoscut, şi care nu au murit. Nu vor apărea în ordinea importanţei, ci aşa cum îi simt la un moment dat.

Pentru că acum citesc Don Quijote în Est, primul este Octavian Paler. Acum un an o prietenă m-a sponsorizat la Gaudeamus, pentru Viaţa ca o coridă. A fost prima carte de Paler citită după zece ani cred. De la prima pagină am simţit că intru într-o sufragerie cu pozele bunicilor pe pereţi, cu o măsuţă pe care am cozonac şi ceai cald, şi unde mă pot înfunda într-un fotoliu moale şi vechi, fără frica de a deranja ceva. M-am simţiti ca acasă, un spaţiu decent şi intim. Citind m-am întrebat ce o mai face Paler. Imediat am primit răspuns: Paler a murit. ?!. Cum adică? De atunci am învăţat că Paler e aproape, cu decenţă, umor şi nostalgii amare, dar că majoritatea oamenilor cred că el a murit. Pe coperta cărţii pe care o citesc acum am citit că a murit în 2007.

Don Quijote în Est a apărut prima oară în 1993, în perioada de după revoluţie. Este construită pe marginea unor scrisori între Est şi Vest, între îmbelşugata Americă şi plina-de-gropi-şi-de-sărăcie Românie. Bucăţica în care mă regăsesc este dragostea mea pentru o ţară plină de mizerie şi de răutate, pe care, în ciuda acestei mizerii şi răutăţi, nu mă pot abţine să o iubesc. Mi-e dor de ea atunci când sunt plecată, şi sunt firele nevăzute care mă leagă de ea şi pe care sper ca nicio dezamăgire şi durere să nu le poată rupe.

Paler are delicateţea omului care şi-a construit demnitatea din eşecuri, şi probabil ăsta e motivul pentru care mi se pare extraordinar. Măreţ într-o cameră plină de molii, cu o avere de 10.000 de cărţi şi o pensie de 50 de dolari pe două luni. Toate aceste detalii nu îi ştirbesc nicio fărâmă de bucurie, de dragoste şi de omenitate.

Un munte de lacrimi

Octombrie 12, 2010

Acum aproape o lună am ajuns prima oară la Râpa Robilor, la Aiud adică. Aşezată ca o ironie la timpurile de acum, şi ca o ilustrare a adevăratei vieţi, celei de taină, după blocuri. Printre blocuri, în cimitir, bisericuţa mică, în care cobori nişte scări pentru a ajunge la catapeteasmă. În partea unde este catapeteasma este altă uşă, cum intri dinspre cimitir. Treptele pe care le-ai coborât pentru a ajunge la catapeteasma bisericii le ai de urcat pentru a ajunge la osuar. Nişte rafturi pline cu oase curante, frumoase, galbene. Păzite cu transparenţă şi indulgenţă de geamuri. Şi un plâns care îneacă.

Când am ajuns la Aiud toţi cei 20 eram veseli. Ce bine, uite ce repede am ajuns! Când am intrat toţi am început să plângem. Nu a fost nimic logic. Nu cred că putea cineva oferi o explicaţie. Plâng pentru că aici s-a murit pentru mine. Nici nu mi-a trecut prin cap. Toţi am mângâiat cu sufletele oasele din vitrine. Toţi am suit, împreună cu ei, Golgota neamului românesc, când am citit acatistul. Am stat cu lumânări aprinse şi am primit ulei din candela Maicii Domnului şi iconiţe. Fără limite, fără îngrădiri. Acolo unde omenia a fost îngrădită cu sârmă ghimpată de durere şi de chin, noi am fost primiţi cu belşug. Nu am făcut nimic să-l merităm. Cred că nici nu vom putea face vreodată îndeajuns. Câţi suntem în stare să petrecem o singură zi dintr-o viaţă aşa cum ei au petrecut mii? Să răbdăm o singură lovitură, şi aceea democrată, în concordanţă cu drepturile omului. Cu toate astea, cu toate fiţele, neputinţele, aerele şi mândriile noastre, ei se roagă neîncetat pentru noi. Probabil datorită lor primim putere să rezistăm. Dincolo de porţile iadului…

Diabolos

Octombrie 9, 2010

„Există însă cineva căruia nu-i place când o viaţă frumoasă se înfiripă, şi când pasul deschis al celui nedefinit se insinuiază în mod subtil în sufletul îmbucurat al oamenilor şi, încet, îi aprinde în vrajba lui bolnavă, şi pe nesimţite le poartă firea către împărăţia alunecoasă a înşelăciunii. Neaşteptat şi absurd, omul ademenit îl alungă pe Dumnezeu şi începe desfătarea; îndepărtează tot ce a iubit, poesie, artă şi rugăciune, îl urăşte pe cel îndrăgit, îl umileşte pe cel respectat […]. Diavolul, acest mincinos al existenţei, este rău şi ipocrit, este marele maestru al înşelăciunii. El foloseşte toate mijloacele ce îi stau la îndemână şi, atunci când simte că pierde partida, devine violent; diavolul este un nebun al neputinţei. Să nu facem niciodată târg cu el şi să nu ne lăsăm prinşi de meşteşugurile lui seducătoare; meşterul ademenirii abia aşteaptă.”

(din Ernest Bernea Meditaţii Filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura Predania, 2010, pg. 218)

Pentru insomniaci

Octombrie 7, 2010

Azi am citit un text de Mitropolitul Antonie de Suroj, care mi se pare de mare folos. Iata-l:

 

„Iata acest sfat primit de la parintele meu spiritual, pentru care ii sunt profund recunoscator. El m-a sfatuit ca, inainte de a merge la culcare, sa fac cinci inchinaciuni – nu se pune problema sa le facem in camera unde ne vom ruga sau intr-una speciala, ci de a ne aseza in fata lui Dumnezeu si „de a ne inchina Lui in duh si adevar” (In 4, 24) din toata fiinta noastra si a zice „Doamne! pentru rugaciunile celor ce ma iubesc, mantuieste-ma si ma ocroteste”. Apoi, imi zicea parintele Atanasie, aseaza-te pe pat, nu te impotrivi duhului tau si aminteste-ti de toate persoanele ale caror chipuri apar in memoria ta, a tuturor celor ce te iubesc. Noi avem, fiecare dintre noi, persoane care ne iubesc, care, aici pe pamant, cu adevarat, cu toata sinceritatea, ne vor binele, care viseaza sa ne vada impliniti, sa crestem la vocatia desavarsita de om si de crestin. Si de fiecare data cand memoria noastra evoca numele si imaginea uneia dintre aceste persoane, dam slava lui Dumnezeu pentru ca efectiv exista pe pamant sau in cer (daca acea persoana a „adormit”) o persoana ca aceasta si ii cerem lui Dumnezeu sa o binecuvanteze pentru dragostea sa. Antrenand astfel amintirile, fara a scormoni in memorie, lasam imaginile sa apara liber.
Ne vor aparea atunci apropiatii nostri, parintii, cei pe care i-am intalnit de curand si care ne-au iubit cu o iubire sincera. Apoi vor aparea, poate, sfintii apropiati inimii noastre, pe care ii cinstim in mod special. Ei vor aparea intr-o lumina noua, lipsita de orice „obiectivitate”, caci ei au o relatie personala cu noi. Nu vor face aceasta doar pentru ca ii iubim, ci pentru ca ne-ar fi imposibil de a face ceva daca ei nu si-ar intoarce fata spre noi, daca dragostea lor, grija lor fata de noi nu ne-ar misca inima… Fiecare dintre noi poate evoca pe Sfantul Nicolae Facatorul de minuni, Serafim de Sarov sau alti sfinti. Fiecare dintre noi poarta numele unui sfant si se gaseste legat de acest sfant sau de aceasta sfanta pentru totdeauna. Din momentul Botezului nostru, acest sfant sau aceasta sfanta se roaga pentru noi, se gandeste la noi, ne inconjoara cu dragostea sa, cu o dragoste pe care rareori o intalnim pe pamant. In sfarsit vor aparea inca, poate, alti sfinti, a caror viata am citit-o sau am auzit vorbindu-se despre ei, a caror icoana ne-a emotionat, care vor fi intrat in viata noastra si ar fi transformat-o oarecum….
Dupa aceasta, sa adormim.Intram astfel in somn insotiti de sfinti. Iar deasupra acestei adunari a sfintilor este Dumnezeu cel Viu si Maica lui Dumnezeu. Atunci se va realiza in noi cuvantul din Vechiul Testament „Eu dorm, dar inima mea vegheaza” (Cantarea Cantarilor 5,2), aceasta inima este vie. Doar constiinta mea se stinge, dar inima bate, in comuniunea dragostei cu lumea celor vii si cu lumea celor morti, pentru care nimic nu se traieste in afara dragostei si in care toti ne iubesc cu o dragoste inepuizabila.
Aceasta este la indemana intregii lumi. Rostiti „Doamne, pentru rugaciunile celor care ma iubesc, mantuieste-ma si ma ocroteste”. A ne aminti de dragostea care a facut posibila viata noastra, o putem face fara prea mari eforturi. Oricare ar fi greutatile care apasa pe umerii nostri, oricare ar fi epuizarea noastra datorita oboselii sau bolii, oricat ar fi de imprastiat duhul si starea noastra nervoasa, aceasta modalitate de a adormi este intotdeauna posibila.”

(din Antonie de Suroj, Taina vindecarii, Ed. Reintregirea, Alba Iulia 2009, pg. 43-44)

Modernisimă

Octombrie 6, 2010

3 colegi excepţionali, un text savuros unde fiecare râs ascunde o angoasă, un regizor fin, o scenografie care trece de la sublim la păros. Pe scenă, o cutie căptuşită cu o materie nedefinită, dar extrem de frumoasă, între alge şi plante necunoscute, cu trei scaune la fel de minunate,
pusă pe nişte stâlpi de sticlă şi împrejmuită cu ghirlande. Rafinat, în ton cu titlul. E, da, zici, uite că şi scenografia evocă titlul: Artă. Curcubeul de lumini dispare şi vezi cum sinfonia de forme şi culori se transformă în blană sintetică, gri. Nu te aşteptai. Totul porneşte de la un tablou, de la o reacţie necontrolată, care declanşează o furtună de „esenţe”. Orice prietenie, un şir de relaţii de putere, de lucruri nespuse, gata să fie revărsate la prima nepotrivire de păreri. Un pumn. Prietenia care nu lasă loc libertăţii de a fi. Care pune în matriţă şi modelează. Dacă modelarea se refuză, prietenul dispare. O discuţie despre artă, laşitate, Seneca, ratare. Între un puternic-inginer-coleric şi un rafinat-dermatolog-cultivat liantul este tandrul şi umanul laş, la care lumea bate ca la fasole. Care caută o viaţă fericită şi care vrea să împace pe toată lumea, şi care priveşte o pânză albă, cu linii transversale albe, şi care-şi spune că a intrat în curgerea firească a lucrurilor: căsătorie, copii, moarte. Încântat.Topit după tablou.

Nu numai că e cea mai bună piesă văzută stagiunea asta, cu o echipă extraordinară, fără găuri şi fără rateuri (am stat în rândul 4, trebuia să le văd dacă erau), dar e un text care s-ar putea să ne facă să ne preţuim mai mult prietenii şi să nu-mi punem sub bocancul părerilor noastre. Deci, mai mult decât artă…