Oameni care nu au murit (I)

Octombrie 12, 2010

De la un timp mi-e dor de nişte oameni, şi mă tot izbesc de afirmaţia că au murit, deci degeaba mi-e dor. Este o idee ca un zid pe care l-ai vrea invizibil, dacă nu inexistent. Totuşi se pare că nu-mi intră în cap. Singura explicaţie pe care o pot înţelege este că oamenii ăştia de care mi-e atât de dor, şi pe care îi simt atât de aproape, n-au murit. Altfel nu i-aş simţi ca o familie. Aşa că am hotărât să pornesc o serie de articole despre oamenii minunaţi, pe care nu i-am cunoscut, şi care nu au murit. Nu vor apărea în ordinea importanţei, ci aşa cum îi simt la un moment dat.

Pentru că acum citesc Don Quijote în Est, primul este Octavian Paler. Acum un an o prietenă m-a sponsorizat la Gaudeamus, pentru Viaţa ca o coridă. A fost prima carte de Paler citită după zece ani cred. De la prima pagină am simţit că intru într-o sufragerie cu pozele bunicilor pe pereţi, cu o măsuţă pe care am cozonac şi ceai cald, şi unde mă pot înfunda într-un fotoliu moale şi vechi, fără frica de a deranja ceva. M-am simţiti ca acasă, un spaţiu decent şi intim. Citind m-am întrebat ce o mai face Paler. Imediat am primit răspuns: Paler a murit. ?!. Cum adică? De atunci am învăţat că Paler e aproape, cu decenţă, umor şi nostalgii amare, dar că majoritatea oamenilor cred că el a murit. Pe coperta cărţii pe care o citesc acum am citit că a murit în 2007.

Don Quijote în Est a apărut prima oară în 1993, în perioada de după revoluţie. Este construită pe marginea unor scrisori între Est şi Vest, între îmbelşugata Americă şi plina-de-gropi-şi-de-sărăcie Românie. Bucăţica în care mă regăsesc este dragostea mea pentru o ţară plină de mizerie şi de răutate, pe care, în ciuda acestei mizerii şi răutăţi, nu mă pot abţine să o iubesc. Mi-e dor de ea atunci când sunt plecată, şi sunt firele nevăzute care mă leagă de ea şi pe care sper ca nicio dezamăgire şi durere să nu le poată rupe.

Paler are delicateţea omului care şi-a construit demnitatea din eşecuri, şi probabil ăsta e motivul pentru care mi se pare extraordinar. Măreţ într-o cameră plină de molii, cu o avere de 10.000 de cărţi şi o pensie de 50 de dolari pe două luni. Toate aceste detalii nu îi ştirbesc nicio fărâmă de bucurie, de dragoste şi de omenitate.

4 Răspunsuri to “Oameni care nu au murit (I)”

  1. Roxana said

    Nu vreau sa te dezamagesc in nici un fel, dar totusi Octavian Paler a trecut la Domnul marturisindu-si public incapacitatea de a crede in Dumnezeu. Cred ca vroia sa creada, dar ceva, nu stiu ce, il impiedica. Parea impacat cu aceasta situatie, dar poate numai aparent, pentru ca toata viata lui a fost un om framantat, angoasat, nemultumit. Era permanent intr-o cautare, intr-o framantare amara, care l-a dus pe culmi literare, dar care i-a lasat sufletul pustiit de lipsa credintei in Dumnezeu.
    Paler a fost un partiot, un om care-si iubea tara cu o disperare realista.
    Privind acum latura pragmatica a vietii, Paler a fost un rasfatat al sortii, avand pe merit de altfel, o situatie financiara foarte confortabila, atat inainte de 1989, cat si dupa.

  2. Diana said

    Nu l-am cercetat pe Paler îndeaproape, nu i-am citit toată opera, dar din cât am citit am simţit o intimitate şi o apropiere de sentimente şi de stări. Nu toate, cu siguranţă. Eram sigură că Dumnezeu nu era prezent în peisajul său sufletesc până când am citit, în Don Quijote în Est, că toţi zeii atât de invocaţi, discutaţi, luaţi ca reper în cărţile sale publicate în comunism erau înlocuitorii necenzurabili ai cuvântului Dumnezeu. M-a mirat şi m-a intrigat. Afinitatea de simţire pe care o am este cu un om care ura mizeria şi ticăloşia de aici dar nu putea să se rupă de firele nevăzute care îl legau de România, ca şi mine de altfel. Este o frământare, o amărăciune şi o angoasă pe care şi eu o am. Teribil de instructive sunt tristeţile noastre…
    Pragmatic vorbind, chiar dacă pensia de 50 de dolari, roiurile de molii şi cele 10.000 de cărţi reprezintă numai o licenţă literară, ele sunt elemente dintr-un portret al unor oameni care ştim că au existat, că există în continuare şi că au frământări sufleteşti apropiate de cele discutate de Paler în cărţile sale.
    În ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, nu ştim niciodată cum era sufletul unui om în ultima secundă a vieţii şi cum a plecat dincolo. Şi cum ne va găsi pe noi moartea.

  3. Roxana said

    In ceea ce priveste relatia lui cu Dumnezeu, eu am redat doar cele declarate de el in mod public.
    Da, asa este precum ai spus. Niciodata nu putem sti in ce stare s-a aflat sufletul unui om in momentul mortii sale. Lupta se duce pana in ultima clipa. Intr-adevar, cine stie cat de aproape de Dumnezeu s-a aflat Paler in momentul in care a trecut la cele vesnice?

    • Diana said

      Nu am spus-o ca pe o reacţie la ce ai scris tu, ci ca să-mi aduc eu aminte că Dumnezeu e în primul rând tată, şi vrea cu tot dinadinsul să ne mântuiască, uneori chiar şi împotriva voinţei noastre. Steinhardt spune că dracul e contabil, Hristos e boier.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: