Cum m-am lipit

Noiembrie 20, 2010

Acum 3-4 ani mergeam la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea teribil de des. În fiecare pelerinaj. Cred că e mănăstirea la care am fost cel mai des după Radu Vodă din Bucureşti. Prima oară n-am vibrat în niciun fel. Cel mai interesant era pangarul, mi-am luat o grămadă de cărţi de acolo. O biserică cu o arhitectură pătrăţoasă şi austeră, o pictură în niciun caz bizantină (nu văzusem icoanele brâncoveneşti), o icoană cel puţin ciudată pe iconostas, în stânga, pe care nici nu o puteai săruta. Da, şi racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Parcă era mai frumos afară, atâtea flori. A doua oară când am fost, peisajul sufletesc legat de Mănăstirea Bistriţa s-a îmbogăţit cu o informaţie: mama Sfântului s-a creştinat, tatăl niciodată. Am suspinat cu jumătate de suflet şi am râs cu alta. Atunci a fost o rugăciune: măcar mama să se întoarcă la credinţă, dacă tata nu.

Acum un an însă am stat 2 zile la mănăstire. Am umblat prin jur şi am dormit acolo. O maică ne-a dus la peştera Sfântului. Am vizitat atelierul de pictură. Am stat la slujbe. Atunci toată pătrăţoşenia şi austeritatea s-au umplut de un miez dulce şi tandru. O minunăţie de slujbe, mai ales cele de noapte, când eşti singur cu lumânările. Nimic nu le-ar putea descrie. E un mărgăritar sufletesc doar gândul că există aşa slujbe şi amintirea lor. Duminica trecută am ajuns seara, pe la 6. Era slujbă, am intrat să ne închinăm. Atunci m-am lipit. Nu găseam niciun motiv logic să plec de lângă racla unde simţeam că sunt ascultată şi îmbrăţişată. La fel, o slujbă tihnită, cu aer de pace şi de timp. Cu rugăciune, nu numai cu buzele, ci cu sufletul. Cam asta-i. Marile bucurii şi îmbrăţişări nu se pot pune în multe cuvinte, pot fi doar trăite.

Sfântul Grigorie Decapolitul, a cărui zi este astăzi, să ne învrednicească de lumina feţei lui Hristos!

Anunțuri

Oameni care nu au murit (2)

Noiembrie 18, 2010

Pe părintele Galeriu nu l-am cunoscut. Nu mergeam la biserică atunci când era dânsul printre noi, deşi am fost la Taize o dată cu un grup de la Sfântul Silvestru.

Pe părintele l-am văzut pe viu o singură dată, la Bookarest. Auzisem de dânsul, şi cam atât. Era pe vremea când eram la liceu şi Bookarestul, Bookfestul de azi, se organiza la Teatrul Naţional. Era şi prima oară când participam, era îngrozitor de cald, foarte multă lume, foarte puţin loc, imens de multe cărţi şi accesul limitat la ele, din cauza cumpărătorilor avizi. Stăteam la coadă la lifturi. A apărut părintele Galeriu, nervii au dispărut, noi toţi am început să zâmbim, s-a făcut lumină. Nici azi nu ştiu cum. A zis ceva, s-a urcat în lift, şi dus a fost. A rămas doar o trenă de pace şi de dragoste în urmă.

Trenă de care eu m-am agăţat din nou anul trecut, când am văzut DVD-urile din colecţia Mărturisitori, scoase de domnul Sorin Dumitrescu la Anastasia. Am vrut să le facem cadou unor oameni dragi din viaţa noastră. Când le-am văzut aşa o bucurie am simţit, parcă iar era părintele Galeriu ascuns, pe undeva prin jur, cu încăpăţânare, calm, dragoste, lumină şi o infinită smerenie urmărindu-şi ideile (ce duhovnic i-ar spune fiului său duhovnicesc, care-l întrerupe, „numai puţin să iertaţi”?), apărându-i pe cei învinuiţi de toţi şi aducându-L pe Dumnezeu mai aproape.

Din toate aceste motive, cu multă bucurie eu cred că părintele Galeriu n-a murit. Rămâne foarte tare pe picioare, tocmai pentru a ne arăta că modelele de urmat nu ne lipsesc.

Suspendată de cer

Noiembrie 16, 2010

La începutul anului mă gândeam că mi-e tare dor de Tismana, prima mănăstire din viaţa mea unde am dormit şi am stat la miezonoptică. Acolo, în pronaos, mă uitam la crucea imensă de pe catapeteasmă, şi simţeam cum  scoate munţi de puroi din mine. Acolo a venit prima oară la mine un preot în veştmintele cele mai minunate pe care le-am văzut vreodată, care mi-a cerut să plec capul să mă binecuvânteze. Dar puţine şanse să ajung acolo. Puţine pelerinaje se organizează la Tismana, şi rarisime sunt cele care oferă cazare în mănăstire, ca să poţi sta la slujbe.

Şi totuşi, Dumnezeu S-a hotărât să-mi facă un cadou nemeritat, şi am ajuns de două ori la Tismana anul acesta, la interval de două luni. În pelerinajul din care tocmai m-am întors era ilogic să stăm la Tismana. Prislop, Lainici, Hurezi, Bistriţa. Ce să caute Tismana pe listă? Cu cazare? Ghidul nu mai fusese niciodată la Tismana, darămite să ne şi cazeze acolo. Mi-am destupat bine urechile când am auzit „dormim la Tismana” şi am mai întrebat de trei ori. Şi pe lângă priveghere, nu ştiu cum s-a făcut, dar şi Liturghia de duminică tot acolo am petrecut-o. Un lucru nemaivăzut, să stau la Tismana de la 18.30 la ora 13 a doua zi. În două ore la Tismana trăiesc cât în două luni la Bucureşti. O minune pentru sufletul meu. Singura lângă care simt că aş rămâne nedefinit.

Când ajung la Tismana problemele dispar, ca şi durerile de altfel, şi habar n-am pentru ce să mă rog. Dacă nu mai am nimic de cerut, pot doar să mulţumesc. Cred că aici simt că Duhul Sfânt se roagă în noi şi pentru noi cu suspine negrăite, eu nefăcând nimic şi bucuria dospindu-se şi inundându- mă. Da, aici fac potop de bucurie şi graniţele trupeşti parcă se topesc. Numai suflet, toată îmbrăţişată de o ocrotire, de o delicateţe şi de o dragoste fără margini. La Sihăstria simt că-mi cad solzi de jeg de pe suflet, că sunt în plin proces de restaurare. La Tismana nu mai simt procesul, ci doar rezultatul. Totul se întâmplă firesc, cu viteza unei respiraţii. Cu ordine, cu reguli nescrise, cu maici grăbite să ajungă la rugăciune. Şi cu Sfântul Nicodim ocrotind de peste tot, din biserică, din stânci, din cer. Cu un părinte care nu dă binecuvântări în grabă. Şi cu noi care nu ne mai grăbim să existăm.

Şi trebuie să mai scriu că de data asta mi-am dat seama de un lucru crucial: Tismana este suspendată de cer. Dacă nu credeţi, poftiţi de vedeţi:

Ocrotire

Noiembrie 11, 2010

Nici nu ştiu cum să încep. Ar trebui să vă urez La Mulţi Ani de Sfântul Mina! Sfântul să vă ocrotească, să vă lumineze, să vă dea putere să mărturisiţi până la capăt dreapta credinţă şi să vă mântuiţi.

Apoi să zic că de cinci ani sunt sub ocrotire. Sub încredere. Sub putere. De cinci ani mă ocroteşte Sfântul Mina, cel puţin cronologic, poate şi de mai mult. De ceva timp a devenit o prezenţă zilnică, cineva căruia îi pot cere ajutorul şi primesc imediat ce am nevoie (nu am zis ce cer, s-ar putea să nu am nevoie de ceea ce cer). De fiecare dată când intru într-o biserică e primul asupra căruia îmi cad privirile. Când am fost la Precupeţii Vechi, la moaştele Sfântului Pantelimon, am găsit acolo icoana din biserica mea, mai mare şi argintată. În rest, identică. Acum doi ani de Paşti, când am fost la Petru Vodă, la maici, m-am aşezat în strană. Deasupra mea erau Sfânta Ecaterina şi Sfântul Mina. La Vlădiceni în raclă, o părticică din moaştele Sfântului Mina. Un portofel pierdut în hypermarket înainte de pelerinaj şi găsit intact. Nişte mii de euro uitate în maşină de seara până dimineaţa – nu au dispărut, nu s-a spart maşina. Am primit nişte vederi de la Chora. Pe prima din ele, jumătate ieşit din poză, este Sfântul Mina. O prietenă nu reuşea să se vadă cu altă prietenă – era ultima zi în care era în ţară, ultima şansă. I-am zis să-i cumpere o carte, s-o sune şi să-i zică să se întâlnească să-i dea cartea. După cinci minute prietena mea m-a sunat să-mi zică: tocmai bine, prietena mea vine dinspre Sfântul Mina înspre Sfântul Spiridon şi ne vedem. Nu mi-a venit să cred, dar aşa a fost. Sfântul Mina este şi ocrotitorul serviciului meu – de fiecare dată când nu am de lucru, vine atât de mult încât abia mai fac faţă. Când am fost în Anglia, unul dintre colegii mei de grup mi-a spus că el cum ajunge în străinătate pierde tot, acte, bani. I-am spus că de data asta n-o să piardă nimic, pentru că eu mereu călătoresc cu Sfântul Mina. În general mă închin la moaştele Sfântului Mina de două ori pe săptămână. În niciuna dintre aceste dăţi nu am simţit bucuria pe care am trăit-o ieri, în ajun de hram. Parcă mi s-a luat angoasa, frica şi supărarea de pe suflet. Şi azi, la Liturghie, aşa o bucurie am simţit, că mai avem Liturghie şi că oamenii se bat pe sfinţenie, pe aghiasmă, stau la coadă, se calcă în picioare, se împing. Se revarsă dragoste valuri-valuri.

Să nu uit. Azi mama şi-a făcut o ecografie mamară, credea că are nişte noduli la sân. Imenşi, şi crescând. I-am spus că, dacă merge la medic de Sfântul Mina, sigur o să aibă un diagnostic pozitiv. În urma ecografiei, sunt lipoame, nu noduli.

De duminică mă durea degetul mare de la mâna dreaptă. Tare. Luni a apărut o vânătaie la baza lui. Miercuri am fost la Sfântul Mina. Acum a trecut, nici eu nu știu când.

Minuni conjugate

Noiembrie 8, 2010

Sâmbătă noaptea am dormit îngrozitor, am avut nişte vise teribile, frisoane şi febră. Duminică dimineaţa urma să merg la Liturghie. Când m-am trezit, mă dureau toţi muşchii. Mă durea capul, simţeam o presiune teribilă asupra creierului. Sincer am crezut că nu voi fi în stare să ies din casă. Nu am leşinat, aşa cum mă aşteptam, şi am plecat. Planificasem să merg să mă închin la Sfântul Nectarie după Liturghie, şi mă gândeam cu groază că nu voi reuşi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să ajung la El şi pe Sfântul Nectarie, să reuşesc să mă închin la moaştele lui. Am fost la o biserică unde sunt moaşte ale Sfântului Mina. Cât a durat Sfânta Liturghie răul a luat o pauză. Pur şi simplu a intrat în standby. A fost o Liturghie foarte frumoasă, o rugăciune foarte concentrată, deşi era agitaţie în biserică. Parcă pentru a compensa agitaţia care va fi în timpul Litughiei de hram. La predică am avut loc să stau în genunchi, şi atunci a revenit parţial starea de rău.Aveam toate scenariile, de la leşinat pe stradă la ajuns acasă în taxi sau în ambulanţă, în cap. Dar le-am ignorat. Nu aveam ce face. După miruit am plecat cu încă două persoane la Radu-Vodă. Am stat la coadă jumătate de oră, ne-am închinat, nu mi-a mai fost rău absolut deloc, nu mă mai durea capul, nici muşchii. Apoi am cumpărat miere de la Mănăstirea Turnu, o carte şi smirnă, şi am plecat. Am ajung acasă la ora 3, adică după 6 ore de când plecasem, fără să fiu obosită, flămândă, fără nicio durere de muşchi şi de cap (ştiu că durerea de cap este minoră, dar nu pentru cineva care are sinuzită şi e răcit). Acum, voi trageţi concluziile. Eu nu pot decât să mulţumesc…

Strâns din dinţi

Noiembrie 8, 2010

Aş vrea ca acest articol să fie o încurajare pentru cei care nu mai pot. Care simt că toate zidurile de sprijin se prăbuşesc fără niciun motiv. Pe care îi doare dezamăgirea şi dezbinarea. Care se simt hăituiţi, bârfiţi, neascultaţi şi neînţeleşi. Pe care cei în care au avut încredere şi cărora le-au dedicat hălci din suflet i-au lăsat baltă fără minuscula delicateţe a unei explicaţii.

Aş vrea să vă spun că puteţi chiar şi atunci când credeţi că nu mai puteţi. Că toate astea vă vor ajuta să vă lărgiţi limitele şi să zâmbiţi la ce şi cui contează. Să nu mai aruncaţi mărgăritarele porcilor. Să îi filtraţi pe cei care pătrund în intimitatea voastră. Şi să Îl iubiţi mai mult pe Dumnezeu.

Că Dumnezeu vă ţine în braţe acum, când vă e greu. Că aţi fost răscumpăraţi cu cel mai preţios sânge care va exista vreodată, şi că nu merită să daţi atenţie celor care nu par să ştie asta. Că este Cineva pentru care fiecare fir de păr care vă cade din cap, fiecare gând care vă locuieşte mintea şi fiecare suspin care vă scapă de pe buze este mai preţios decât viaţa.

Dacă toate astea sunt greu de făcut, de gândit şi de simţit, uitaţi-vă cât de multe aveţi faţă de cineva care putrezeşte, care este linşat, care se vede murind. Numai lumina din jurul nostru dacă o primim, este deja cel mai minunat dar care ni se poate face. Şi încă este, şi din belşug.

Şi ştiu că asta vi s-a mai zis. Vine o clipă când toate durerile astea dispar şi suntem inundaţi de o fericire care sigur nu vine de pe lumea asta. Când toate curg normal, curat şi frumos, şi când fiinţa noastră toată este luminată de un zâmbet. Chiar dacă vi s-a zis, şi pare teribil de departe, aş putea promite că este adevărat şi că este aproape. O secundă de aşa mare fericire vindecă durerea acumulată în ani. Aşa că strângeţi din dinţi. Nu mai e mult.

La pont

Noiembrie 2, 2010

De ceva timp am observat că nu eu caut cărţi, ci ele pe mine. Sâmbătă am făcut curat pe birou şi am luat, prăfuită, El cuaderno gris de Josep Pla, cumpărată de la Barcelona astă vară. Am pus-o în bibliotecă, cum să am timp eu de o carte de 600 de pagini. Peste jumătate de oră citeam din ea, şi am dat peste un pasaj care mi-a confirmat ceva descoperit de puţin timp:

„21 de marzo – En este país tenemos una costumbre muy curiosa. Cuando nos encontramos, en la calle, dos personas cara a cara, no tenemos, apenas, nada que decirnos. Pero, una vez que nos hemos despedido y hemos dado siete u ocho pasos, se nos ocurren de repente una serie de cosas urgentes que decir a la persona que hemos dejado hace un momento. Entonces, la interpelamos a grandes gritos, alzando considerablemente la voz, gesticulando aparatosamente. El otro nos contesta, claro está, gritando y gesticulando con el mismo ímpetu. Como mientras tanto vamos caminando y la separación de nuestro interlocutor va aumentando, la conversación se convierte en un guirigay terrible. Al final, la distancia se hace tan larga que prácticamente es imposible oír nada. Entonces, uno dice, haciendo un gran esfuerzo:

– Bueno, ya hablaremos…

El otro responde energuménicamente:

– Sí, sí, ya hablaremos…

Y, cuando nos volvemos a encontrar, no tenemos nada que decirnos.”

(Josep Pla, El cuaderno gris. Un dietario, Ediciones Destino, Barcelona, 2009, p. 37)