Oameni care nu au murit (3)

Ianuarie 31, 2011

Nu l-aș putea asocia decât cu boierie. Și cu viață. Un om fantastic de viu. „Leul Ardealului”. Acum un an îl vedeam la Eugenia Vodă, cu Memoriile pe masă, și mă gândeam că poate o avea 60 de ani. Vorbea cu atâta bucurie, cu o lumină splendidă în ochi. Apoi am auzit o cifră care începea cu 8. Anul ăsta ea s-a transformat într-o cifră care începea cu 9. 90 de ani.

L-am descoperit pe bucăți, și îl colecționez. Odată cu votul unic din Sinod, cu Cartea deschisă a Împărăției, cea mai frumoasă, cuprinzătoare și pe înțeles tâlcuire a Sfintei Liturghii pe care am citit-o până acum. Cu Memoriile, citite pe nerăsuflate, care mi-au pus în față un standard moral și duhovnicesc. Cu Amintirile Peregrinului Apter, cel fără aripi, dar cu locul lor sângerând, unde fantasticul se împlinește în duhovnicesc, ținându-se strâns de mână cu miticul și cu sufletul nostru. Cu Străinii din Kipukua, o avalanșă de trăire în legendă. Cu Poemele, din care Luminătorul mi-a alinat sufletul atunci când aveam febră și eram speriată.

Mitropolitul Bartolomeu mi-a suflat mereu curaj în ceafă, arătându-mi cum se rămâne frumos chiar și în groapa cu lei, și cum să nu te lepezi de credință și de ce vrei să devii. Să le pui pe toate în slujba lui Dumnezeu.

Nu prea știu ce să zic despre un om așa minunat, mă pot doar uimi de el. Și mă consolez cu gândul că Bunul a știut unde este mai eficient, transferându-l acolo.

„S-a nins/Un cer de lumină pe stingerea lui!” (din Meșterul Manole)

 

Anunțuri

Ieri am fost la un prieten care are cancer osos. Deși la ultimele analize nu s-au mai descoperit metastaze, se pare că ceva nu a fost în ordine, pentru că pulsul i s-a mărit, iar el a luat 10 kg, lichid pe care nu reușește să îl elimine. Pe lângă durerile atroce, pe care nici morfina, oricât de puternică ar fi, nu le mai poate alina, mai este și durerea de a se simți stins de un sistem căruia nu-i pasă de nimeni și nimic. Foarte probabil, nici de judecata lui Dumnezeu.

Cum ieri s-a simțit foarte rău, mama lui trebuia să stea cu el, deci nu se putea duce la oncologul de sector, să ia rețeta pentru medicamente. Așa că m-am dus, deși mi s-a spus că voi avea de așteptat. M-am trezit în fața unei uși metalice, căcănii (nu este nici o metaforă, ci culoarea ușii), unde am așteptat alături de alte 7 persoane, pentru o rețetă a cărei scriere a durat 2 minute fix. Am stat o oră, timp în care mă întrebam dacă culoarea ușii nu este un indiciu pentru părerea celor din spatele ei despre viața noastră. Nu reușesc să pricep cum, atunci când îți moare copilul de 26 de ani ești obligat să pierzi o oră din timpul pe care l-ai putea petrece lângă el (poate ultima oră) pentru a obține o rețetă, iar apoi să traversezi orașul, pe un trafic infernal, ca să ți se spună că doctorul nu are contract OPSNAJ, ci numai CASMB, deci rețeta costă 7 milioane, nu 1 jumate. Bănuiesc că nimănui nu i-a trecut prin cap că, după 5 ore de absență, cât a luat întreaga procedură, s-ar putea să nu mai ai cui să administrezi medicamentul. Poate am eu un defect de gândire, cine știe. A, și pentru că m-am dus eu, au mai fost necesare telefoane, prin care mama pacientului se scuza că m-a trimis pe mine și nu a venit ea. În spatele ușii căcănii, doamna doctor, care ar fi putut să aducă mângâiere și înțelegere în viața unor oameni cărora toate ușile li se trântesc în nas. Doamna doctor, cu cizme noi și părul proaspăt coafat, cu o caldă păturică de fond de ten, mă întreabă pe un ton ironic, dacă pacientul mai este salariat. Alt telefon, da, este. Atunci am nevoie de adeverință, o copie în fiecare lună. Scrie mare pe ușă. I-am spus că i se va aduce, dar nu am adăugat că atunci când sunt servită cu căcăniu nu citesc specificațiile, oricât de mare ar fi ele scrise. Pe doamna doctor nu a interesat-o câtuși de puțin ce face pacientul, cum se simte, ci doar dacă mai este salariat și adeverința.

A, am uitat să vă spun că în spatele ușii căcănii, într-un colț, acoperit de alte afișe, cărți, dosare, fișe, mai era cineva. Sfântul Mina. În fața unora care ne servesc cu ce au mai rău în ei, numai Dumnezeu rămâne nădejdea noastră. Una tare, ce-i drept.

Suflet fără sărbătoare

Ianuarie 13, 2011

Nici nu ştiu cum am trăit 25 de ani, înainte să ajung, luată pe sus de trăiri, în Biserică. Ştiu partea fizică, ştiu că am făcut şcoală generală şi am fost nefericită, liceu şi tot nefericită, facultate şi agitată. Agitată în sensul că au început să-mi placă lucruri şi să gândesc la ele, frenetică. După facultate însă, s-a instalat realitatea, picior peste picior, în fotoliu de ghimpi. Ştiu că mă machiam cu o cantitate imensă de fard, că eram complexată de kilograme. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că trăiam într-o nefericire frenetică, care nicio clipă nu mă părăsea. Nu ştiu ce făceam în faţa unui om care-mi cerea de mâncare, nici de Paşti şi de Crăciun. Erau nişte zile comune, când trebuia să dau piept cu obligaţiile sociale şi cu cantităţi imense de mâncare. Nu ţin minte vreodată să fi simţit în sufletul meu că este sărbătoare, în alt sens decât cel impus de societate: o zi cu bucurie la comandă, bucurie redusă la îmbuibare şi cadouri.

Apoi, toate s-au petrecut pe nesimţite, pentru o nesimţitoare (frumos eufemism am găsit, merit felicitaţiuni) ca mine. Treptat au început spovedaniile, duminicile, hramurile, pelerinajele. Am citit undeva că ortodocşilor li se reproşează goma, asceza (dacă e asceză să mănânci 3 mese pe zi fără carne, lactate şi ouă, până te saturi, să te îngraşi şi să zici că ai postit), dar nu se ţine cont că fiecare zi din calendar are un nume. Şi nu orice nume, ci unul de persoană. Ieri a fost Sfânta Tatiana. Fiecare zi e unică, minunată, burduşită cu semne de dragoste. Biserica are mai multe sărbători decât statul, are praznice împărăteşti, unde devenim împăraţi prin participare. Şi sărbătorile sunt cu adevărat sărbători, timpi în care sufletul (nu trupul, sau şi el, dar în subsidiar) se destinde, îşi ia răgaz să simtă şi să mulţumească. Iar zilele de post sunt pur şi simplu miimi de paşi făcuţi spre un Dumnezeu incredibil, care nu trece cu vederea nicio secundă de dragoste dăruită Lui. Părintele Galeriu spunea: zice Hristos: fiecare gând la Mine este o clipă din a doua Mea venire. Şi ce este mai minunat decât să fie mereu sălăşluit în suflet şi în gând Dăruitorul Împărăţiei?

Am trăit atât de mult fără sărbătoare adevărată, şi cred că a fost mila lui Dumnezeu şi dragostea Lui nesfârşită care nu m-a lăsat să mă blochez de posturi şi de ceasurile de rugăciune (timp ineficient, pierdut, în ochii unei lumi care preferă să petreacă mai mult timp la SPA, îngrijindu-şi trupul şi sufletul cică, decât comunicând cu Creatorul şi cu Izvorul nesfărşitei dulceţi) şi mi-a întins braţele ajutându-mă să vin la El. În general suntem nemulţumiţi că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, că nu simţim pace, dar ne înzidim noi înşine într-o lume de unde jertfa, deci şi dragostea, au fost alungate de mult. Şi aşa ne alungăm şi sărbătorile, şi minunile care ne-ar putea copleşi.

Am scris toate astea pentru că ieri am cunoscut nişte oameni care ar putea sărbători cu adevărat, numai să vrea.

Frumuseţea din detalii

Ianuarie 8, 2011

Ieri seară m-am pierdut prin supermarket. Cum la mine acasă nu fac niciodată cumpărături, ele făcându-se la grămadă din hipermarket, mereu aceleaşi, şi cum îmi plac magazinele mici şi hiper-specializate, intru rar în supermarket. Aveam mult de lucru şi de umblat, deci nu mă puteam duce să mă aprovizionez cu ceai, şi pe vreme de zăpadă vroiam ceva fructat şi acid. Am luat un Ceai de Iarnă de la Fares şi am început să-l îmbunătăţesc, infuzându-l cu scorţişoară şi cuişoare. Apoi am mai descoperit un amestec de condimente pentru vin fiert, şi a ieşit destul de bun, cu condiţia să fie băut cald, rece fiind mult prea acid, aproape acru.

Graţie Irinei am un stoc important de ceaiuri direct din Barcelona, ceai verde, rooibos şi oolong, dar cred că voi începe să lucrez la crearea unor ceaiuri noi. Am planificat deja o excursie plafariană după condimente – cardamon, că cică slăbeşte în combinaţie cu ceai verde – şi după ciocolată caldă, care nu slăbeşte, ci îngraşă. Nici prea mult slăbit nu ajută…

Şi acum, cu toate planurile astea noi, mă gândesc că clipele mele cotidiene şi grăbite exclud o pauză pentru arome şi pentru culori. Sarea şi piperul clipelor mele de linişte cred că merită mai multă atenţie…

 

„Mierea vieţii”

Ianuarie 4, 2011

„Şedeam acum vreo săptămână, înainte de plecarea la Cheia, pe micul nostru balcon şi coseam ceva. Eram singură acasă, era după-masă. De sus vedeam lumea trecând alene printre pomi. Şi mi se părea că deasupra mea se deschisese ochiul lui Dumnezeu şi privirea Sa mă umplea de har. Căci mă gândeam ce poate fi mai minunat decât această clipă, când stau aici pe balcon, singură şi plină de mierea vieţii?”

(Monica Pillat, Minunea timpului trăit, Bucureşti: Humanitas, 2010, pg. 154)

De câte ori n-am ratat „mierea vieţii”, harul, dragostea şi grija cu care Dumnezeu mă iubeşte şi mă împodobeşte, pentru a face din tot ce păţesc un insectar cu mortăciuni? Clipele de linişte, atunci când totul se impregnează de o dulceaţă şi aromă nemaipomenită, când cel mai banal obiect exprimă o tandreţe şi o căldură fără margini, când aerul din jur vibrează şi când lumina mângâie, le umplu, după mintea mea toantă, ori cu grabă, ori cu fleacuri urgente dar lipsite de orice importanţă, ori cu analiza aspectelor mai puţin zâmbitoare ale vieţii mele.

De multe ori înţep tot ce mi se petrece pe boldul judecăţii, raţiunii, analizei. Şi tot de atâtea ori îmi dau seama că, atâta timp cât toate astea mă împiedică să văd minunea fiecărei clipe (şi faptul că ar putea fi ultima), raţiunea rămâne stearpă şi analiza mă înrăieşte. Într-un final mă găsesc în faţa insectarului meu, mai amar şi mai puţin variat decât cantităţile inimaginabile de minuni şi de dulceţuri care erau menite să se reverse peste mine, cu condiţia să fi fost şi eu prezentă. Am ratat viaţa umblând după mortăciuni…

Aşa că, pe anul în curs, îmi doresc o porţie mai mare de miere. Mortăciunile am hotărât să le ignor din ce în ce mai mult. Ce faci te face