Suflet fără sărbătoare

Ianuarie 13, 2011

Nici nu ştiu cum am trăit 25 de ani, înainte să ajung, luată pe sus de trăiri, în Biserică. Ştiu partea fizică, ştiu că am făcut şcoală generală şi am fost nefericită, liceu şi tot nefericită, facultate şi agitată. Agitată în sensul că au început să-mi placă lucruri şi să gândesc la ele, frenetică. După facultate însă, s-a instalat realitatea, picior peste picior, în fotoliu de ghimpi. Ştiu că mă machiam cu o cantitate imensă de fard, că eram complexată de kilograme. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că trăiam într-o nefericire frenetică, care nicio clipă nu mă părăsea. Nu ştiu ce făceam în faţa unui om care-mi cerea de mâncare, nici de Paşti şi de Crăciun. Erau nişte zile comune, când trebuia să dau piept cu obligaţiile sociale şi cu cantităţi imense de mâncare. Nu ţin minte vreodată să fi simţit în sufletul meu că este sărbătoare, în alt sens decât cel impus de societate: o zi cu bucurie la comandă, bucurie redusă la îmbuibare şi cadouri.

Apoi, toate s-au petrecut pe nesimţite, pentru o nesimţitoare (frumos eufemism am găsit, merit felicitaţiuni) ca mine. Treptat au început spovedaniile, duminicile, hramurile, pelerinajele. Am citit undeva că ortodocşilor li se reproşează goma, asceza (dacă e asceză să mănânci 3 mese pe zi fără carne, lactate şi ouă, până te saturi, să te îngraşi şi să zici că ai postit), dar nu se ţine cont că fiecare zi din calendar are un nume. Şi nu orice nume, ci unul de persoană. Ieri a fost Sfânta Tatiana. Fiecare zi e unică, minunată, burduşită cu semne de dragoste. Biserica are mai multe sărbători decât statul, are praznice împărăteşti, unde devenim împăraţi prin participare. Şi sărbătorile sunt cu adevărat sărbători, timpi în care sufletul (nu trupul, sau şi el, dar în subsidiar) se destinde, îşi ia răgaz să simtă şi să mulţumească. Iar zilele de post sunt pur şi simplu miimi de paşi făcuţi spre un Dumnezeu incredibil, care nu trece cu vederea nicio secundă de dragoste dăruită Lui. Părintele Galeriu spunea: zice Hristos: fiecare gând la Mine este o clipă din a doua Mea venire. Şi ce este mai minunat decât să fie mereu sălăşluit în suflet şi în gând Dăruitorul Împărăţiei?

Am trăit atât de mult fără sărbătoare adevărată, şi cred că a fost mila lui Dumnezeu şi dragostea Lui nesfârşită care nu m-a lăsat să mă blochez de posturi şi de ceasurile de rugăciune (timp ineficient, pierdut, în ochii unei lumi care preferă să petreacă mai mult timp la SPA, îngrijindu-şi trupul şi sufletul cică, decât comunicând cu Creatorul şi cu Izvorul nesfărşitei dulceţi) şi mi-a întins braţele ajutându-mă să vin la El. În general suntem nemulţumiţi că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, că nu simţim pace, dar ne înzidim noi înşine într-o lume de unde jertfa, deci şi dragostea, au fost alungate de mult. Şi aşa ne alungăm şi sărbătorile, şi minunile care ne-ar putea copleşi.

Am scris toate astea pentru că ieri am cunoscut nişte oameni care ar putea sărbători cu adevărat, numai să vrea.

Anunțuri

Un răspuns to “Suflet fără sărbătoare”

  1. Dana said

    Multumesc pentru „fiecare gând la Mine este o clipă din a doua Mea venire”. Bucurie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: