Nevoia de ficțiune

Martie 8, 2011

„După masa de seară, în liniștea ce însoțea digestia săracelor rații de pește sărat și pâine, cerui cuvântul și propusei ca, pentru a ne alunga urâtul și a uita de foame, aceia dintre noi care își mai amintesc de un roman bun sau de un film frumos, sau chiar de întâmplări din viață, să le povestească (…) Propunerea a fost acceptată cu unanimitate și, cum nimeni nu se oferea să facă începutul, ca totuși acțiunea să nu eșueze, mă oferii eu însumi. Alesei Răscoala lui Liviu Rebreanu, pe care o prezentasem elevilor mei din clasa a VIII-a în lecția de adio pe care le-o ținusem cu cinci-șase luni în urmă, înainte de a pleca pe front. Începutul fu penibil, vocea slabă și stinsă de nemâncare nu mă ajuta deloc. Răgușii curând, așa că mă întrebam panicat dacă voi putea să duc expunerea până la capăt. Din fericire, după o înghițitură de apă, vocea începu să se dreagă și-mi căpătai treptat încrederea în mine pe măsură ce simțeam că sunt urmărit cu interes.

Închisei ochii, vagonul se prefăcu în sala de curs a clasei a VIII-a. Pereții erau albi; tabla, neștearsă; sus, portretele regelui și mareșalului. Eu vorbeam de la catedră și redevenisem profesorul care fusesem odinioară. Aplauzele care punctară sfârșitul lecției mă făcură să deschid ochii. Realitatea era mai suportabilă, fețele, mai blânde, îmi arătau simpatie. Experimentul reușise. Evadasem și eu, evadaseră și ei. Am adormit fericit, gândindu-mă: „Doamne, câtă nevoie are bietul om de ficțiune!”

În noaptea aceea nu a murit nimeni.

Experimentul a continuat și în după-amiezile și serile următoare cu o participare de povestitori din ce în ce mai vie. Povestit de un avocat din Târgoviște, romanul Mătăniile de Florence Barclay a smuls auditoriului prelungi aplauze. Era, într-adevăr, un bestseller din anii 30; însă, în fond, o peltea dulceagă cu lorzi și ladies, cu lachei, cu castele și, nu în ultimul rând, cu mese bogate. Asta da evadare!

(…) s-a reușit ca aceste șezători să capteze atenția și interesul întregului vagon și să fie așteptate cu nerăbdare. Raporturile dintre oameni se mai îmblânziseră parcă. Nervii nu mai scăpărau scântei la orice atingere. Se mai auzea și câte un „scuzați” și „nu face nimic”, ceea ce era un semn îmbucurător de normalizare a relațiilor dintre noi, în ciuda menținerii la aceiași parametri a stării de „înghesuială” care provoacă totdeauna stări nervoase. Pe acestea reușeam acum să le ținem sub control printr-un efort de bunăvoință reciprocă și de politețe. Nu cred că exagerez dacă atribui ameliorarea calității acestor relații faptului că, în dezolantul vid spiritual în care ne îmbrânciseră condițiile infernale de existență, noi totuși izbutiserăm, chiar și sub forma cea mai elementară, să facem să pâlpâie deasupra capetelor noastre un licăr de viață spirituală.

(…) Și mai era ceva. Nici în a doua noapte de la aplicarea experimentului „terapeutica ficțiunii”, nici într-a treia și nici în vreo alta, până la sfârșitul acestei sinistre călătorii, nu a mai murit nimeni.

Dar cel mai derutat de acest fenomen era șeful convoiului, care ne făcea numărătoarea în fiecare dimineață și care nu-și putea explica slaba contribuție a vagonului nostru la mortalitatea pe întregul transport. (…) „Spune-i (…) că acem un program atât de încărcat, că nu ne mai rămâne timp de murit; și că, atâta vreme cât va mai fi printre noi un povestitor, nu va mai muri nimeni.”

Fără să ne dăm seama, cu povestirile noastre exorcizaserăm moartea.”

(Radu Mărculescu Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Humanitas, București, 2010, p. 111-113)

Anunțuri

Castelana

Martie 7, 2011

Se muta într-o casă mai mare, și avea planuri mari. Trebuia să le pună repede în practică. Încet-încet, oamenii din jur începură să aibă doar rolul de cărători. Cărau lucrurile ei, amenajările ei. Contau atâta timp cât își aduceau contribuția la visul ei. Îi privea de sus, îi supraveghea atent, să nu cumva să fure sau să înșele.

Fiecare cameră în altă culoare, cu alt model de gresie și de faianță. Cel mai bun parchet. Mobilă nouă.

Niște socoteli bine încheiate, la toți nasturii. Fără risipă. Cu bani puțini.

Niciodată însă nu se gândise de ce, și pe ce structură făcea asta. Mai bine zis, ultimul aspect fusese rapid trecut cu vederea. Dacă s-ar fi gândit prea mult, visul ei se putea prăbuși. Ce contează, structura sau lucrurile cu care o umpli? Pentru ea, cantitatea era îndestulătoare. Îi hrănea orgoliul. Castelana nu vroia să observe ce nu-i convenea, căci altfel ar fi trebuit să coboare de pe podiumul orgoliilor și să revină la realitate: un fum trecător.

Cerceliada

Martie 2, 2011

M-am apucat de făcut cercei. Majoritatea sunt cu pietre semiprețioase și/sau sidef, și pentru mine e o bucurie să mă joc cu atâtea forme și culori.

Ce să faci cu un chici

Martie 2, 2011

La început am fost recunoscătoare pentru că cineva s-a gândit la mine. Dar le primesc de atâția ani că am făcut o pungă mare, unde le răstorn automat. Mi-am dat seama că de fapt sunt un nume pe o listă, rapid și eficient bifat. Numai că anul acesta este unul de schimbări majore, așa că le-am transformat. Iată ce a ieșit: