Teatrul pieselor epocale

Iunie 16, 2011

Anul acesta a existat un singur teatru. Deși am mai fost pe ici pe colo, și am văzut chiar și o piesă excepțională „în deplasare”, a fost stagiunea Bulandra. Cu excepția „Căsătoriei”, toate piesele au fost văzute la primele reprezentații – ultima chiar la avanpremieră.

Deși trendul comandă și recomandă șușaneaua ca mijloc de câștig masiv și rapid, la Bulandra nu se aplică. M-a întristat foarte mult să văd actori mari folosiți de teatre mari pentru a scoate bani mulți și repede, din piese submediocre; actorul mare rămâne mare, dar eu am plecat cu o durere.

Buun, să revenim la Bulandra. Am debutat cu „Artă”, la care am râs și am plâns, ambele cu lacrimi. O echipă fantastică, sudată, o regie excepțională.Și un mesaj pe măsură, în lumea noastră decimată de noi înșine.

A urmat, într-un moment revelator și dificil din viața mea, „Îngropați-mă pe după plintă”, un spectacol care scoate scântei sufletești. De foarte foarte mult timp nu am văzut așa ceva. Am și eu un top 10 al spectacolelor, care nu conține de fapt o clasificare pe locuri, ci cuprinde numai fantastice bucăți de suflet ale unor oameni fabuloși și rari. În concluzie, „Îngropați-mă…” stă lângă „Hamletul” lui Tompa Gabor, și da, Mariana Mihuț este cea mai mare actriță de teatru de acum. Am citit undeva că piesa aceasta a fost pusă în scenă special pentru ea, și merită.

A urmat „Ivanov” al lui Andrei Șerban, un regizor revelat mie o dată cu „Spovedanie la Tanacu” ca interogator al firii umane profunde, abuzate și cât de poate de autentice, fără subterfugii, dar cu delicatețe și respect față de misterul ființei. La „Ivanov” m-am delectat cu postmodernismul lui Cehov care își ucide personajul atunci când acesta alege să fie fericit ca toată lumea. O galerie de personaje stabilă, consecventă, bine construită. Bine, recunosc off-record că m-am bucurat de Marius Manole, care este o descoperire continuă.

Ultima piesă a stagiunii (deși nu a fost ultima văzută, dar e ultima care se poate numi piesă și nu compromis) a fost „Însemnările unui necunoscut” cu Mihai Constantin și Virgil Ogășanu. Au fost și alți actori, mulți, un teatru fantasmagoric, nebunesc și înnebunitor, un loc al nebuniei și al unei lupte pe viață și pe moarte pentru demnitate și dragoste. Un Mihai Constantin care a ieșit de sub umbra tatălui lui și a devenit, în fine, el. Energie explozivă, o gamă imensă de sensibilitate și forță, tandrețe și frică de gura celorlalți. Cu siguranță și altele. Și o metaforă a comunismului pe deasupra, care spune – la revoluție sau după – „vă iert și rămân cu voi”. În ce s-a transformat e destul de ușor să ne dăm seama.

Deși stagiunea mi-a lăsat un gust de pelin, spectacolele de anvergură, forță și dedicație de la Bulandra au îndulcit și sunt convinsă că vor îndulci în continuare impactul cu compromisul în care viața noastră de zi cu zi tinde să se transforme.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: