Din nou dragoste

Septembrie 24, 2011

Pare straniu ca un om ca mine, care are atât de puțină dragoste („atât de puțină” este un eufemism pentru „deloc”) să se tot învârtească în jurul acestui subiect. Totuși, ultimele zile mi-au confirmat ceva ce am învățat în anul ce s-a scurs, și aș vrea să notez aici, poate mă va ajuta să văd lucrurile mai clar în viitor. Pe când eram eu tânără și îndrăgostită (încă sunt îndrăgostită, altfel n-aș putea trăi) dragostea era ceva foarte des auzit. Lumea iubea, sau dacă nu iubea, vroia cu tot dinadinsul să iubească. Era un deziderat. Acum, dezideratul s-a schimbat nesemnificativ, și se răsfrânge (sau răs-frânge) aceeași lume, înnebunită după a avea. Dacă iubești ceva, trebuie să ai acel ceva, și după un timp nu-l vei mai iubi, deci îl vei recicla sau îl vei schimba cu ceva mai nou. Dar dacă iubești pe cineva? Apare un impediment minor, și anume faptul că persoana respectivă are -cică – și suflet, inimă, în fine, ceva pare-se fragil și care va provoca durere în momentul în care va fi reciclat pentru altcineva – mai tânăr, suplu, amuzant, interiorizat, exteriorizat, într-un cuvânt cineva care reflectă mai bine iubitorul. De obicei sentimentul generos numit dragoste rămâne doar o pasiune la modă și ușor de stins. Ce se întâmplă dacă este dragoste adevărată? Să zicem că ai în spate 20 de ani de căsnicie, copii, familie, afacere, ai alergat disperată în acești 20 de ani doar pentru a face totul bine și pentru a nu-l refuza niciodată pe cel pe care îl idolatrizezi – Soțul. Ce se va întâmpla în sufletul tău când el va hotărî să te schimbe pe un model superior? Să rupă. Bine, asta e posibil să îți rupă sufletul, dar nu aici e buba. Ce se întâmplă atunci cu dragostea pe care ai invocat-o (față de tine, de el, de ceilalți) în acești 20 de ani? Se va transforma în ură? răzbunare? interdicție? Sau va rămâne, intactă (deși oribil și insuportabil de dureroasă) în ciuda modului în care ai fost tratată. Este dragoste numai dacă rămâne. Sub orice aspect – grijă, păs, dorința de împlinire a iubitului – ea nu dispare. Poți s-o uiți dar ea se întoarce și te dă pe spate cu intensitate atunci când iubitul îți atinge clipele.

În seara asta, pentru mine, s-a deschis stagiunea. Este o piesă care așteptam să se întâmple anul trecut, cu o Doamnă minunată, superbă, excepțională – și oricâte superlative aș folosi, toate pălesc când zâmbește, sau când plânge, sau când este pur și simplu – și care m-a surprins anul acesta. O piesă cu un singur defect: e mult prea scurtă. Mai vroiam clipe de intensitate, de putere, de poezie, de lașitate, de minciună, de adevăr, de ascundere, de bunătate. Și eu m-am legat, o oră, de ele ca de aer. Și când au plecat, parcă nu mai puteam respira. Este o piesă despre această dragoste, care se confruntă cu minciuna, lașitatea, răutatea și câte altele, și care continuă să existe, pentru că nu poate dispărea.

Și acum să luăm altă magnitudine. Nu mai este gospodina, este Dumnezeu. Nu e o diferență foarte mare, doar una de scară. Pentru că eu dragostea Lui o înșel și o îndurerez de mii de ori în fiecare zi. Și atunci, cum să nu fie o minune că nu mă părăsește, că nu mă urăște, că nu îmi întoarce spatele, că nu mă înșeală, nu mă minte, nu stă de vorbă cu altcineva în timp ce eu încerc cu disperare să-L apelez? Cum să ignor toate mângâierile, tandrețurile, poantele, bunătățile care se prăvălesc peste mine? Și de ce le-aș ignora, când dragostea Lui mișcă lumea pentru mine, clipă de clipă?

O sărbătoare

Septembrie 14, 2011

Azi a fost o sărbătoare cu totul și cu totul specială. Nu numai Înălțarea Sfintei Cruci, ci și o regăsire în spațiu și în suflet.

Acum mai bine de 5 ani, în postul Paștilor, o prietenă de familie m-a luat la spovedit. Bunica mea abia murise și toate relele din mine urcaseră la niveluri periculoase. Viața devenise doliu, dar nu din cauza morții ei, ci din cauza păcatelor mele. Nu cred că aveam atunci, niciodată spovedită, mai multe păcate decât am acum, când mă spovedesc des. Dar mă simțeam imens de vinovată și de neputincioasă. În niciun caz nu aveam bucurie; credința mea era o colecție de norme rigide, și atât – nu era viață, asta e sigur. M-a dus la o biserică foarte departe de casă, unde liturghia începea devreme (cam cu o oră mai devreme decât la celelalte biserici) și care era plină de necunoscuți. Acolo mi l-a arătat pe cel care avea să-mi fie primul duhovnic, un părinte mic și rotund, aspru, cu predici scurte (cu gesturi inconfundabile, de care mi-e dor, pentru că nu le-am mai văzut la niciun altul). Văzător cu duhul – n-o să recunoască niciodată -, îi salvase viața fratelui ei. Așadar, m-am dus la spovedit și m-am așezat la o coadă mare, sigură de faptul că nu voi avea curajul să citesc ce aveam pe listă. Apropo, eram singura cu listă, m-am rușinat și am ascuns-o. I-am spus că era prima mea spovedanie, și atunci am căpătat singurul bunic iubitor pe care l-am avut vreodată. Sigur, am primit dezlegare să mă împărtășesc. A fost un act de „punere a sufletului duhovnicului pentru mine”, pentru că nu trebuia să mă dezlege, conform oricăror canoane; dar m-am împărtășit, și din momentul ăla mi-a venit îngrozitor de greu să fac ce făceam înainte. Simțeam prima oară realitatea faptelor mele: erau niște bolovani pe care mi-i atârnam singură de gâtul sufletului, și care îmi storceau toată bucuria. În lunile următoare plângeam șuvoaie, la liturghiile ținute în timpul săptămânii și cu orice altă ocazie. Dacă mă uit în urmă, pricep libertatea în care am fost crescută din secunda 1 de viață în biserică. Niciodată acest prim duhovnic al meu nu mi-a zis să încetez păcatele. M-a lăsat pe mine să hotărăsc totul. Anul trecut am aflat că, cu mult timp în urmă, părintele nu era așa – era deschis, vorbea imens de mult cu toată lumea. Eu am cunoscut un om închis, mereu pe grabă, care – am aflat mult mai târziu – înlocuise vorbăria cu rugăciunea. Tocmai pentru că aveam multe întrebări, am hotărât să merg la alt duhovnic. Mi-a dat imediat dezlegare, și am plecat (duhovnicul meu de acum a fost coleg de grupă cu părintele). Cu trei ani în urmă am fost să-i cer un sfat pentru niște prieteni. Atât. Ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată. Prietena care m-a dus la el mi-a spus că părintelui îi pare rău că am plecat. Doar că azi am revenit în aceeași biserică și nu mi s-a părut că am plecat vreodată. Doar starea mea sufletească s-a schimbat în acești ani. Și biserica. A fost restaurată pictura, ce era negru înainte este auriu și alb acum. Nu pot spune asta despre sufletul meu, ticălos la culme și peste, dar și eu am primit o infuzie de viață în toți acești ani. O viață proaspătă, nouă, de copil într-o uimire continuă, care sigur nu-mi aparține. Părintele era în concediu, dar alt părinte m-a recunoscut. Mi-a citit chiar și o rugăciune, după slujbă, ceea ce a fost cu adevărat uimitor. Doar una dintre uimirile mele în această zi…

Urechile acului

Septembrie 12, 2011

Așaaaa. Este a doua zi în care am trecut printr-o sumedenie de chestii care, în cel mai bun caz, îmi scot peri albi, în cel mai rău îmi distrug sistemul imunitar. Sigur, chestii minore. Cum nu sunt o personalitate (nici nu mă miră!) viața mea este compusă din nimicuri.Vineri am cumpărat mobila de dormitor, de la Ikea. Sâmbătă după prânz ne-am pus pe montat. A fost gata repede și arată neașteptat de bine. Duminică dimineața la ora 7.25 m-am gândit să las sertarele comodei (6 la număr) deschise, ca să iasă mirosul de fabrică, cutie, etc. A fost un gând din cele care sunt trimise special duminică înainte de liturghie, ca să nu te mai poți concentra nicicum la slujbă. Comoda nu era prinsă în perete, pentru că încă nu i-am găsit locul final în cameră. Când am deschis ultimul sertar de jos a venit peste mine. Telefonul împreună cu uleiul de la candelă și cu apa de pe comodă au plonjat în primul sertar deschis. După ce am reușit s-o pun la locul ei am descoperit că telefonul era cufundat în apă pe partea cu taste, desigur! L-am deschis, la început a mers, apoi a început să se aburească ecranul, apoi tastele nu mai funcționau în niciun fel. După liturghie trebuia să mă văd cu o prietenă cu care nu mă mai văzusem de 5 ani, și sigur, să vorbim la telefon. După ce mi-au transpirat palmele și toată vinovăția din lume s-a așezat confortabil în sufletul meu, picior peste picior,  am dezasamblat telefonul și l-am pus la uscat. La slujbă l-am rugat insistent – repet insistent – pe Sfântul Mina să facă ceva și să meargă telefonul. Când am venit, la ora 16 (după ce prietena mea m-a văzut și recunoscut în marea de oameni din biserică, că de, telefon nu aveam) ecranul nu mai era aburit și tastele mergeau perfect. Telefonul meu nu e rezistent la apă…

Cam de o lună traduc o carte, un ghid despre monumentele medievale din Oltenia. Am lucrat în memoQ, o memorie de traducere pentru care am avut o versiune de probă gratuită, timp de 45 de zile. După ce traduceam un capitol, îl exportam (descărcam) în calculator. Am tot amânat să descarc 3 capitole și azi dimineață m-am trezit că nu le mai pot accesa. Până la urmă, după ce am tot făcut tentative să aflu cum să fac să traduc din nou cele 3 capitole, și mai ales când, mi-am luat inima în dinți la sugestia unei prietene și foarte foarte neîncrezătoare (dacă programul costă fo 600 de euro, logic e să vrei să vinzi și să nu-ți bați capul cu uitucii, nu?) am scris un mail la suport. În două minute am primit o prelungire a licenței cu 2 zile, ca să pot exporta totul. Sigur, și astăzi ca și ieri l-am bătut la cap pe Sfântul Mina să mă ajute cumva, că este evident cât de uitucă, nepractică și în general, tâmpită, mă aflu. Bine că am avut o pilă…

La capătul acestor două zile pline de peripeții teribile am aflat că uneori, dacă știi pe cine să rogi, sau nu, din mila lui Dumnezeu față de mine, cea portretizată mai sus, și camila trece prin urechile acului…

Strămoșie

Septembrie 3, 2011

Nu știu alții ce au auzit, dar mie mi se repetă de 30 de ani că aici nimic nu-i bun. Oamenii sunt răi, nimic nu merge, mărfurile sunt proaste. Lumea te fură; când să-mi iau preș pentru ușa de la intrare, tata mi-a zis să nu dau bani pe așa ceva, că mi-l fură rapid cineva. Mai bine cumpărăm de la străini. De curând am cumpărat o cutie de semințe de floarea soarelui decojite. Proveniența: Bulgaria. Data trecută, acum 2 luni cred, cumpărasem același produs, pentru că pe el scria că e din România. O să mă uit mai cu atenție… Apple are vânzări imense, dar de fiecare dată când spun că următorul laptop va fi un Mac, sunt atenționată că astea nu merg în România. Am ajuns să trăim o viață de import, pentru că 50 de ani am trăit numai pe barba noastră. Comunismul ne-a făcut alergici – prin repetiție – la mândrie națională și patriotism. Nu-i așa că vorbele astea nu sună fain? 50 de ani au șters orice amintire de efervescență culturală, democrație și progres (na, altă vorbă nașpa!) Le-au înnecat în sărăcie și mizerie, în proletcultism și osanale aduse drojdiilor societății.

Daaar uite că supraviețuiește memoria. Pentru ea, pentru un tablou complet adică, iei trenul de 16.40 din București și ajungi la Sighet după 15 ore. Dacă-ți iei loc la cușetă o să primești un set de lenjerie de pat micron de subțire și poate-poate (dar nu sigur, depinde de cheful șefului de tren) aer condiționat. Sighetul e un oraș cu bătrâni pe bicicletă, mărfuri din Ucraina și transporturi publice aproximativ inexistente. Dar toată lumea știe unde e Memorialul. Ar fi bine să nu mai ai altceva în plan pe ziua respectivă, chiar dacă-ți rămâne timp s-ar putea să nu mai fii în stare de funcționare emoțional. Nu e nimic șocant în camere, dar e foarte mult text și multe imagini. Probabil cel mai bine făcut muzeu din țară despre reeducarea națională operată la scară națională de comunism. Foarte detaliat. Ajungi să vezi unde eram când ni s-au tăiat aripile, cum ni s-au tăiat și cum s-au amputat cei mai buni din sufletul nostru, al tuturor. Vezi că existau români excepționali, care făcuseră lucrurile să meargă. O întâlnire esențială cu cei cu care ești bucuros să te înrudești. Cu politicienii adevărați, cu regele, cu profesori din școli, cu biserica martirizată, cu artiștii interziși. Dacă ai intrat cu gânduri nu tocmai bune față de cei care, în continuare, își bat joc de noi (vrednici urmași ai unui comunism care își perpetuează racilele și torturile prin cei care nu știu destul despre cine sunt), o să ieși cu o panoplie de strămoși adevărați, și cu o măsură bună, îndesată și cu vârf, de normalitate. Poate și cu nițel chef de a exista cu adevărat, la deplina putere.

Dragostea ca alegere

Septembrie 3, 2011

Acum câteva luni aflam că nu avem nevoie să ne căutăm jumătatea. Sau cel puțin că nu este o nevoie sănătoasă. Dacă îmi caut jumătatea înseamnă că nu sunt completă, întreagă, ci că sunt doar o jumătate de om. Nu e o idee prea confortabilă. Și totuși, rămân atracțiile irezistibile – simt că nu mai pot trăi fără el – și sarcinile, de multe ori sisifice, pe care le pun pe umerii partenerului. Să îmi dea siguranță, tandrețe, sprijin material, să comunice cu mine, să mă asculte, să mă întrebe, să meargă unde vreau eu, etc. etc. Dacă nu, nu știu cum se face, dar dragostea dispare ca prin farmec.Lasă, ca o trenă, doar întrebarea: a existat vreodată?

Dacă sunt om deplin și nu doar o jumătate, înseamnă că pot alege să iubesc, în loc să nu reușesc să mă împotrivesc unei atracții irezistibile și tendinței de a-l adora pe partener atâta timp cât îmi împlinește toate nevoile. Pot înceta să fiu un despot. Nevoile nu sunt rele, dar cel de lângă mine nu este obligat să le împlinească. Singurul care le poate împlini, pentru că le-a pus în mine și știe exact care sunt și cum se împlinesc ele, este Dumnezeu. El este de adorat, nu cel de lângă mine. Așa pot ieși din sclavie emoțională și din compromis. Și am ochi să văd care sunt nevoile celui de lângă mine, pe care pot alege să le împlinesc, sau nu. Este o alegere bazată pe cunoașterea de sine (atunci când îmi conștientizez nevoile mi se deschid ochii și văd că partenerul – prietenul, șeful, amicul – meu are aceleași nevoi), pe dragoste liberă și pe empatie. Ies din cercul vicios și, în calitatea mea de om liber, pot iubi liber. Atunci iubesc și defectele, și slăbiciunile celui de lângă mine, le văd frumusețea și unicitatea.

De curând am fost în vacanță în Maramureș. În cușetă cu mine au fost doi tineri care lucrau în Spania. Erau frumoși și cu mult bun simț. Când am ajuns am aflat că majoritatea tinerilor sunt plecați în Spania, Italia sau Franța, fac bani acolo – în schimbul unei munci care le distruge respectul de sine și familia, dacă o au- și case imense și chicioase aici. Au rămas bătrânii. Femeile sunt la câmp, bărbații la birt. Cu toate astea, este o altă lume acolo. Una mai curată, unde oamenii te invită la ei în casă chiar dacă nu te cunosc, unde nu am auzit nicio înjurătură, deși casa unde am stat avea și un bar plin mereu de chiuitori și țipători. Niște locuri care îți par supranaturale atunci când revezi pozele, cu niște oameni chinuiți de trudă și care rămân pentru că nu mai pot dezerta. În ultima zi am cumpărat o cămașă maramureșeană. Nu este nouă, avea o pată mare de untură pe față și niște ațe care curgeau. Acum am scos pata și am rămas cu trecutul, și cu broderia de pe cămașă, sigur.

Atunci când am intrat în Biserică am fost pusă în fața unei sume de alegeri. Alegerea de a vedea un film versus a citi acatiste (nu înseamnă că nu mai văd filme); a mânca orice oricând oricum versus a ține post; a primi plăcere nelimitat versus a trăi în cât de multă curățenie posibilă în lumea spurcată din jur; a dormi sâmbetele sau a face coadă la spovedit. Și altele, și altele. Sigur, toate astea sunt exterioare, superficiale, dar sunt grele tare uneori. Doar uneori, pentru că la capătul unei jertfe minuscule dar care pare uriașă atunci când o faci, apar două secunde de bucurie care compensează tot. Fără compromisuri, dar cu dragoste.

Într-o lume în care mereu suntem puși să alegem, și dragostea de țară este altă alegere. Depinde doar dacă ne învârtim într-un cerc vicios și alegem să dansăm cu un partener vremelnic, sau dacă cunoaștem și iubim liber.