To kill for

Noiembrie 29, 2011

În mizerie fiind, mizerie materială (tot mizerie se cheamă și toate lucrurile pe care le ai cu condiția să plătești mult timp pentru ele, pentru că de fapt ai doar iluzia posesiei, ele posedându-te pe tine de fapt) și disperare sufletească, pentru ce am omorî? Sau, cum putem fi păcăliți, duși, mânați, determinați să omorâm? Să vă dau niște sugestii. Cine dintre noi ar omorî pentru o pereche de ghete galbene? dar pentru o bicicletă? pentru o mașină? atunci, poate o casă nouă? ahhhh, pentru o viață mai bună! Asta da! Merită? Parcă văd fața celui întrebat. Sigur ar fi vehement și ar spune NU! pentru nimic în lume nu aș omorî un om. Nici măcar pentru a scăpa din mizerie. Trebuie să ținem cont că cel întrebat nu e un criminal în serie, e un om cinstit care nu a mai fost plătit de… 1 an să zicem și care ar dori poate niște pantofi sau niște haine noi. Nu e nicio crimă, nu? e civilizație. Adică, totuși, la urma urmelor, suntem oameni civilizați, nu putem umbla rupți pe stradă. Poate niște lecții de franceză? un guler de blană? nu natural, desigur. Pentru un miliard? de dolari. sau de euro. Noi toți știm că o viață omenească nu face mai mult de câteva mii… Oricâți de vehemenți am fi, time only will tell… time and poverty.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Boala nr. 1, care afectează toate vârstele, toate clasele sociale, toți oamenii, de cel puțin câteva ori în viață. Mulți spun că depresia este ciclică, că există recăderi și că nu poate nimeni anticipa câte episoade depresive vor exista. Medicii spun că fiecare dintre noi a fost, este sau va fi depresiv. Deci, ditamai regula. Ești de aici, ești depresiv. Sau ai fost, și există oricând pericolul să fii din nou. Am trăit toată viața lângă un depresiv, am trecut eu însămi printr-un episod depresiv și în ultima lună am locuit cu cineva care este în depresie, deci ar trebui să știu câte ceva despre asta. M-am gândit să le pun aici ca să ne dăm seama că depresia se poate vindeca. Este o boală, nu un moft, deci trebuie tratată cu seriozitate. Depresia nu este doar un episod de tristețe, declanșat la un moment dat în viața noastră, ci mai mult. Și pentru că este mai mult, ne poate afecta nu numai pe noi, ci și pe cei care ne iubesc.

Depresia are o componentă somatică și una sufletească. Pentru cea somatică se merge la psihiatru – unul bun trebuie să fie un bun farmacolog, cu cazuistică multă în spate – care va prescrie pastile și care va explica că, la instalarea depresiei, anumite substanțe nu mai sunt sau sunt mai puțin secretate de creier, drept urmare conexiunile se fac mai greu – de aici uitarea, sărăcia gândurilor (majoritatea obsesive și obositoare), insomnia, agitația, frica. Nimeni nu este vinovat de producția creierului, deci un episod depresiv nu este o vină, dar refuzul de a ne trata și negarea constituie responsabilitatea noastră și pot antrena multe. Toate informațiile vin cu aceeași intensitate, și depresivul nu mai știe ce să aleagă, nu mai poate lua decizii sau se răzgândește foarte ușor. Psihiatrul mai poate recomanda psihoterapie, și e bine să se facă, e parte din tratament. Ajutorul neprețuit îl dau prietenii și cei care trag cu dinții de depresiv să iasă din casă, să își facă planuri, să redevină el. În lipsa lor, recuperarea este (aproape) imposibilă. Cred că e valoros ca depresivul să știe asta ca să-i caute, dacă ei nu-l caută, și să-i roage să-l ajute. Prietenii trebuie să știe că depresia nu e nebunie, și să încerce să nu-l privească pe depresiv ca pe un nebun (nu este, așa cum dacă răcești nu înseamnă că ai SIDA), pentru că asta va înrăutăți lucrurile. Tratamentul nu va da rezultat imediat iar, în majoritatea cazurilor, la 2 săptămâni de tratament este posibil ca pacientul să fie mai rău decât atunci când a început să se trateze. Este un efect secundar, și în niciun caz tratamentul nu trebuie întrerupt (se riscă sindrom de abstinență). Tratamentul se ia minim 6 luni, și probabil o bucată de viață (pentru că depresia s-a dezvoltat într-o bucată de viață). Nu e nimic rău în asta. Antidepresivele au nenumărate reacții adverse, care dispar pe măsură ce tratamentul continuă. Este crucial ca tratamentul să se ia cât spune medicul, nu cum și cât i se pare pacientului. Automotivarea, gândurile pozitive (pe care la început nu le crede) au un rol foarte important. Depresivul are nevoie de motive să se bucure, de culori și de lumină (nu lumini, că dăm în reiki), de râs și de mese copioase. Nu glumesc. Psihiatrul meu prescrie antidepresive și are pe birou un borcan cu nuci și semințe în miere. Celula nervoasă trebuie hrănită cu nuci, și așa își revine. Lipsa unei alimentații corespunzătoare are partea ei de vină în depresie.

Până acum am vorbit de partea somatică. Un tratament este lucrul la care se opresc majoritatea persoanelor depresive, ignorând partea sufletească. Dacă corpul se tratează cu pastile, sufletul se tratează cu…Cu ce? Cu iertare. Iertare din partea depresivului. E foarte greu să ierți. Cum să-l ierți pe tata care te-a închis în camera ta când aveai doi ani? Cum să-ți ierți soțul că te-a înșelat? Cum să te ierți pe tine? Iertarea este teribil de grea și de dureroasă, unii o privesc cu tot atâta groază ca moartea. Sufletul tău umilit nu poate accepta nicio clipă că oamenii au avut alte motive și alte intenții decât a-ți face ție rău. Tu suferi și, când suferi, ești centrul universului. Nimic nu mai contează. Nimeni nu te tratează ca pe un om cu valoare. Tot ce ai făcut pentru alții a fost călcat în picioare. Dar nu a fost vina ta. Poate lor le-a lipsit capacitatea de a aprecia, de a vedea, sau tu nu te-ai exprimat suficient de clar. Acum ai șansa să revii asupra situației, s-o retrăiești (horror, știu) și să exprimi ce ai simțit și ce ai gândit atunci. Pentru asta, pentru a retrăi suferința, trebuie să mori. Dar nu poți să spui că ce trăiești acum e viață. Ești o rană care supurează, nu mai ești tu, deci ar fi util, poate, să te hotărăști să mori pentru viața asta moartă a ta. Și să învii, pentru că după moarte vine învierea. Retrăirea situațiilor – sub supravegherea unui psihanalist, unui prieten milos sau unui duhovnic – este cheia morții și a învierii. Știu că majoritatea ne gândim că nu am făcut nimic rău, deci nu avem nevoie de iertare. Oricum, în general ne războim cu cei care nu ne mai pot ierta, și nu recunoaștem că nu ne-am iertat pe noi. Iertarea e demodată, dar depresia e în vogă.

Cineva mi-a spus asta, o dată: Doamne, decât să mai trăiesc așa, prefer să mor. Nu să mori somatic, ci să mori situației, scenariului, felului de a vedea lucrurile. Și iertarea este moartea urii și a mândriei noastre. Și învierea și vindecarea adevărată și definitivă (dacă se face sistematic) a sufletului nostru bolnav. Așa cum, când mergem la medic, promitem să facem orice numai să ne vindecăm, așa și când vedem cum în sufletul nostru crește egoismul, nemulțumirea și furia, e timpul să le murim lor, prin iertare, și să trăim așa cum am fost creați s-o facem: în deplinătatea bucuriei.

Infuzia de bine

Noiembrie 23, 2011

Câte lucruri bune există în viața mea, câte au existat și câte au reușit să supraviețuiască (sau am reușit eu să le fac să supraviețuiască)? Câte lucruri bune fac, ca un dar și ca o șansă la co-participarea la binele care este Dumnezeu, și nu ca să le adaug pe mândra mea listă de fapte bune? Le fac ca să am de ce să mă agăț atunci când nu voi mai face atâtea. Zice un sfânt: Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunile tale, ca atunci când Îl uiți Dumnezeu să Își aducă aminte de tine. Faptele bune le facem ca să ne statornicim în bine, sau – de frică, de ne-frică – ca să nu ne statornicim în rău. Prin ceea ce facem luăm molecule, vapori de bine, sau participăm la rău. E alegerea noastră.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

A locui

Noiembrie 19, 2011

Articolul ăsta scurt se vrea a fi mai multe lucruri. În primul rând, o mulțumire pentru toți cei care au rămas alături de mine, mi-au trimis mailuri, și-au exprimat – într-un fel sau altul – apropierea și păsarea, în tot acest timp (mi se pare, sincer că au trecut câțiva ani, deși știu că au fost doar trei săptămâni) luuung. Aș vrea nu numai să le mulțumesc, ci să le spun și că sunt niște oameni minunați, pe care nu-i merit. Apoi, se vrea o concluzie și un nou început. Pentru că, după 3 săptămâni petrecute lângă un nevrotic care nu mai vrea să se locuiască și să îi este frică de propria casă și de toate celelalte puncte de sprijin, eu am început să îmi relocuiesc viața. Când am plecat de acasă, îmi dădusem seama că nerecunoștința și lipsa mulțumirii este o părăsire a harului, o stare artificială, robotizată, de a fi. Acum nu numai că mi-am descoperit casa, că am regăsit-o, dar încep să realizez din nou toate minunățiile care mi-o populează, liniștea și împăcarea pitite prin colțuri, și toate frumusețile care fac corp comun cu viața mea, cu mine. Prieteni (și de sus, și de jos), locuri, teatru, film, cărți, usturoi (touche, mai ales când apare lângă prieteni, știu, dar e un bun prieten când ai gripă), minunățiile mărunte și cărunte care vin spre mine și spre care eu merg. Și după „dintotdeauna” mi-am dat seama că rar mi-am locuit viața. Este ca un palat minunat cu camerele bogate dar păzite cu strășnicie, și mult timp au fost păzite de frici și de scenarii prin care m-am împiedicat singură să mă bucur de prezent. Acum, strâng curaj să intru și să mă bucur de daruri, și să mă locuiesc. Da, cred că o să-mi ia ceva timp, dar nu mai văd sensul de a plăti chirie furiei, fricii și neputinței, atâta timp cât nu ele sunt proprietarele vieții mele.

Dezamăgiri

Noiembrie 15, 2011

De câteva săptămâni m-am prins de o chestie. S-ar putea să fie adevărată sau nu, dar eu m-am obișnuit ca de fiecare dată când descopăr ceva important și dătător de nădejde în același timp, să simt bucurie și alinare. Și așa a fost și acum.

M-am obișnuit să dezamăgesc oamenii. Fac asta mereu, pentru simplul motiv că nu sunt superwoman, și vreau să renunț la acest sindrom care mă bântuie dintotdeauna. Deci, sunt limitată și asta e, oricât m-aș da cu capul de pereți nu pot face decât ceea ce pot, și nu pot salva viața nimănui. Prima dezamăgită de asta am fost eu. Așadar, eu dezamăgesc. Buuun. Pe toată lumea. Pe mine. Și totuși, am descoperit că sunt câteva persoane (sau Persoane, după preferință) pe care, orice aș face, nu le voi dezamăgi. Mi-a zis asta una dintre ele, care m-a trimis să am grijă de o doamnă strivită de neputințe mentale, sufletești și financiare. Doamna a dezvoltat suspiciune, egoism și alte bube. Cel care m-a trimis la ea, când i-am spus, mi-a răspuns: Oricum este, noi trebuie să o ajutăm. Acum, ghici ghicitoarea mea, cine mai zice asta? Părinții, right. Numai părinții pot să spună asta, pentru că ei ne iubesc fără multiple choice, doar all inclusive. Și ne ajută, orice le facem, pentru că ei rămân părinții noștri și noi copiii lor, pe totdeauna. Fără deadline.

Buuun, pe părinți nu-i pot dezamăgi. Pe părinții mei de sânge. Pe duhovnic. Pe Tata. Și pe prietenii Tatei. Ei știu – și dacă nu știu, simt, și dacă nu simt, iubesc – exact ce pot face. Ce nu, se trece cu vederea, cu dărnicie și dăruire. Acum, dat fiind că Tata are mulți prieteni, nici nu sunt în stare să număr persoanele pe care nu le pot dezamăgi. Ceea ce este, într-adevăr, o ușurare, pentru că pe cele pe care le dezamăgesc le pot număra.