Infuzia de bine

Noiembrie 23, 2011

Câte lucruri bune există în viața mea, câte au existat și câte au reușit să supraviețuiască (sau am reușit eu să le fac să supraviețuiască)? Câte lucruri bune fac, ca un dar și ca o șansă la co-participarea la binele care este Dumnezeu, și nu ca să le adaug pe mândra mea listă de fapte bune? Le fac ca să am de ce să mă agăț atunci când nu voi mai face atâtea. Zice un sfânt: Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunile tale, ca atunci când Îl uiți Dumnezeu să Își aducă aminte de tine. Faptele bune le facem ca să ne statornicim în bine, sau – de frică, de ne-frică – ca să nu ne statornicim în rău. Prin ceea ce facem luăm molecule, vapori de bine, sau participăm la rău. E alegerea noastră.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

Un răspuns to “Infuzia de bine”

  1. gabriela said

    Dumnezeu ne-a daruit Libertatea, insa experienta efectiva ne demonstreaza ca numai taierea voii proprii ne duce la Viata! Am inteles, si eu, ca pentru a ne ridica la Asemanare avem nevoie sa facem… nu ceea ce-am vrea, ci ceea ce trebuie(nici mie nu-mi place sa folosesc acest cuvant), ceea ce Dumnezeu vrea sa lucreze prin noi, pentru noi si…. pentru cei din jur. Avem nevoie sa fim moi, sa ne lasam lut bun de lucrat… Lui!!!
    Multumesc pentru aceasta postare…. Cu Dumnezeu inainte, cu Pace si, o imbratisare si de la mine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: