„Doar pentru azi”

Decembrie 30, 2011

Doar pentru azi, voi trăi doar pentru azi şi nu voi încerca să-mi rezolv toate problemele deodată.
Doar pentru azi, nu îmi va fi teamă să fiu fericit şi nu mă voi teme de viaţă sau de moarte.
Doar pentru azi, voi lăsa lucrurile să se întâmple de la sine şi nu voi încerca să aranjez totul şi pe toţi, astfel încât să-mi placă mie.
Doar pentru azi, nu îi voi critica pe ceilalţi pentru ceea ce fac sau nu fac.
Doar pentru azi, nu le voi găsi defecte celorlalţi şi îi voi ierta pentru ceea ce fac.
Doar pentru azi, voi avea un plan şi nu mă voi grăbi sau repezi să fac ceva.
Doar pentru azi, voi încerca să nu arăt că sentimentele mi-au fost rănite.
Doar pentru azi, îmi voi face puţin timp să mă relaxez, să mă gândesc la Dumnezeu şi să fiu eu însămi.
Doar pentru azi, îmi voi preda viaţa şi pe ceilalţi în mâinile lui Dumnezeu pentru ca El să le facă pe toate mai bune.
Doar pentru azi, voi face ceva frumos pentru altcineva şi nu voi lăsa ca altcineva în afară de Dumnezeu să afle de asta.

Mobilă pentru pustie

Decembrie 21, 2011

Un om la care țin foarte mult, în timpul unei discuții sensibile despre sentimente, emoții și frici, mi-a spus că îi este atât de frică să recunoască și să descrie ce simte uneori, i se pare că este atât de vulnerabilă încât preferă să nu mai simtă. Pentru mine asta a fost cutremurător, pentru că o mare parte din viața mea mi s-a spus că nu e bine să simt, și am reprimat foarte multe sentimente. Știu cum e să le reprimi. Și am întrebat-o ce pune între ea și sentiment/emoție. Eu încerc să învăț să nu pun nimic, ci să-L chem pe Dumnezeu să fie de față la sentimentul meu, să îmi asum emoția ca fiind a mea (emoțiile și sentimentele nu sunt vinovate, dar pot deveni sursă de rău, conform lui mâniați-vă dar nu greșiți) și să nu merg într-un colțișor, ascunzându-mă și de mine și de El. Prefer o masă rotundă unui colț cu coji de nuci. Asumarea emoției este un pas spre acceptarea de sine și, automat, spre vindecare. I-am spus ce fac eu, sau ce încerc să fac. Mi-a spus că ea nu crede în Dumnezeu, că credința este doar un ritual, deci nu are cum să cheme pe cineva care nu crede că există. S-a gândit să pună hobby-uri între ea și emoție.

Nu mi s-a părut deloc o idee rea, pentru că și eu am făcut asta niște zeci de ani din viață, și continui s-o fac uneori. Este o sursă de creștere, pentru că mă oblig singură să cresc, să aflu și să fiu interesată (deși, între mine și mine fie vorba cu deplină sinceritate, tot ce aș vrea atunci n-ar fi să citesc Derrida sau Foucault, ci să-mi trăiesc rana, frica, durerea, iritarea, să-mi ling rănile și să mă accept cu ele). Dar nu este o soluție.

Mi-am dat seama azi dimineață că, dacă aș duce cea mai frumoasă mobilă în pustie, pustia mobilată așa n-ar fi mai puțin pustie. Și, în fața sentimentelor noastre, suntem forțați să ne dăm seama că suntem singuri. Frica de singurătate ne mână să facem ceva, nu să fim cu cineva. Sau să fim cu cineva, dar pentru asta avem nevoie de încredere că acea persoană este de nădejde, că ne va mângâia și ne va înțelege. Singura persoană de acest fel pe care o cunosc (vag) eu este Dumnezeu. Celelalte au și ele durerile, rănile și răutățile lor. În pustia noastră intimă putem aduce informații, dar ele sunt reci și ne lipsesc de ceea ce avem nevoie: căldura, mângâierea, dragostea. Duhul Sfânt, Harul. Fantastic este că astea toate sunt la liber, doar recunoașterea singurătății și nevoii sunt necesare pentru ca ele să înceapă să picure în sufletul nostru.

Acum aproape un an descopeream ceva ce știam de mult: că sunt un salvator. Expert, profesionist, îmi iubesc așa tare aproapele că sunt în stare să trăiesc în locul lui. E mult mai comod decât să trăiesc în locul meu, pentru că locul meu e cam inconfortabil și dureros; trăind durerile altuia uit de ale mele, deci sunt gata, pe locuri, start. Așa am început să-mi leg prietenii de calorifer și să fac eu totul în locul lor. Bineînțeles, n-a ieșit nimic, pentru că imobilizatul n-a învățat să se descurce și să trăiască, nicidecum să se vindece. Și eu m-am ales cu frustrarea că mi-am amânat/anulat viața pentru unul care nici măcar nu mi-e recunoscător. Nu m-am gândit că nu prea are de ce să-mi fie recunoscător.

Așadar, după un astfel de episod de salvare, văzând că n-a ieșit nimic, a trebuit să las „salvatul” să înoate singur, chiar și cu riscul de a se îneca. Ce mi-a rămas de făcut a fost să mă rog pentru el. Tatata, nici n-o să vă vină să credeți, nu s-a înecat! Și eu mi-am preluat viața cu mai puțină mânie – aș minți să zic că deloc.

Și exact când mă rugam eu cu mai puțină încredere (cred că sunt așa înțeleaptă că știu ce-i trebuie aproapelui mai bine decât știe Dumnezeu, deci Îi zic eu ce să-i dea și să-i facă, și Îl cert atunci când nu mă ascultă), am primit un film. The Sunset Limited. Pentru mine, salvatorul, a fost ca un set de instrucțiuni de utilizare a aproapelui.

Deci, omul vrea să se sinucidă. Zic eu, salvatorul: las că-l iau eu în brațe și-l țin strâns chiar dacă el vrea să plece. Îi distrag atenția, îl hrănesc, îl încui cu 10 lacăte, îl fac să se agațe de mine. Măi să fie, el chiar nu vrea să se agațe! Omul ăsta e prost, nu înțelege că eu sunt îngerul din cer trimis lui, și că în afara mea nu are nicio șansă. Îl conving eu, că doar am dreptate. El a greșit, trebuie să-și vină în fire. Discut cu el, cu argumente logice, sentimentale, intelectuale. Nimic. Omul e în continuare în întuneric, vrea să rămână în întuneric și eu sunt neputincioasă. Trebuie să-l las să plece și abia atunci am avut timp să vorbesc cu Dumnezeu despre el. După film mi-am dat seama că asta era de făcut de la început, și că este singura dovadă autentică de dragoste. În rugăciune îl îmbrăcăm pe celălalt cu sufletul nostru, îl încălzim cu respirația noastră și, respectându-i libertatea, Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și să vindece.

Concluzia mea la mine acum este că, dacă vreau să fiu eficientă mai bine spun o rugăciune de un minut pentru cel în suferință decât să străbat orașul de la un capăt la altul, încercând să-l ajut așa cum el nu are nevoie.