Mobilă pentru pustie

Decembrie 21, 2011

Un om la care țin foarte mult, în timpul unei discuții sensibile despre sentimente, emoții și frici, mi-a spus că îi este atât de frică să recunoască și să descrie ce simte uneori, i se pare că este atât de vulnerabilă încât preferă să nu mai simtă. Pentru mine asta a fost cutremurător, pentru că o mare parte din viața mea mi s-a spus că nu e bine să simt, și am reprimat foarte multe sentimente. Știu cum e să le reprimi. Și am întrebat-o ce pune între ea și sentiment/emoție. Eu încerc să învăț să nu pun nimic, ci să-L chem pe Dumnezeu să fie de față la sentimentul meu, să îmi asum emoția ca fiind a mea (emoțiile și sentimentele nu sunt vinovate, dar pot deveni sursă de rău, conform lui mâniați-vă dar nu greșiți) și să nu merg într-un colțișor, ascunzându-mă și de mine și de El. Prefer o masă rotundă unui colț cu coji de nuci. Asumarea emoției este un pas spre acceptarea de sine și, automat, spre vindecare. I-am spus ce fac eu, sau ce încerc să fac. Mi-a spus că ea nu crede în Dumnezeu, că credința este doar un ritual, deci nu are cum să cheme pe cineva care nu crede că există. S-a gândit să pună hobby-uri între ea și emoție.

Nu mi s-a părut deloc o idee rea, pentru că și eu am făcut asta niște zeci de ani din viață, și continui s-o fac uneori. Este o sursă de creștere, pentru că mă oblig singură să cresc, să aflu și să fiu interesată (deși, între mine și mine fie vorba cu deplină sinceritate, tot ce aș vrea atunci n-ar fi să citesc Derrida sau Foucault, ci să-mi trăiesc rana, frica, durerea, iritarea, să-mi ling rănile și să mă accept cu ele). Dar nu este o soluție.

Mi-am dat seama azi dimineață că, dacă aș duce cea mai frumoasă mobilă în pustie, pustia mobilată așa n-ar fi mai puțin pustie. Și, în fața sentimentelor noastre, suntem forțați să ne dăm seama că suntem singuri. Frica de singurătate ne mână să facem ceva, nu să fim cu cineva. Sau să fim cu cineva, dar pentru asta avem nevoie de încredere că acea persoană este de nădejde, că ne va mângâia și ne va înțelege. Singura persoană de acest fel pe care o cunosc (vag) eu este Dumnezeu. Celelalte au și ele durerile, rănile și răutățile lor. În pustia noastră intimă putem aduce informații, dar ele sunt reci și ne lipsesc de ceea ce avem nevoie: căldura, mângâierea, dragostea. Duhul Sfânt, Harul. Fantastic este că astea toate sunt la liber, doar recunoașterea singurătății și nevoii sunt necesare pentru ca ele să înceapă să picure în sufletul nostru.

Un răspuns to “Mobilă pentru pustie”

  1. gabriela said

    Si eu prefer mesele rotunde… Am sentimentul de impreuna, de… implinit… prin IMPREUNA! Foarte frumos! Ma bucur de acest… intr-un gand. Daca reusim sa armonizam legatura pe verticala cu celelalte de pe orizontala… cred ca putem fi primitori si daruitori de Har, intr-o lucrare continua… intru caldura, mangaierea, bucuria si Dragostea Duhului Sfant. Mai sunt si momente de pustiire, dar depinde cum alegem… sa ramanem in ele sau sa ‘scuturam tina de pe ochii mintii’… Adevarat, numai cu Dumnezeu putem asta… El e legatura de baza, de la El TOT Binele… prin El toate… catre toti, intr-un intreg binecuvantat. Cum spune la Liturghie… ‘Ale Tale dintru Ale Tale…’
    Sarbatorile cu Bucurie, Pace, Armonie, incununate de Iubire…., intru Lumina Nasterii Domnului!!!!!!!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: