Cutia mea cu recompense

Ianuarie 31, 2012

N-am avut niciodată o cutie cu recompense. Până acum câteva luni nici nu auzisem c-ar exista așa ceva. De atunci mi-am promis că voi cumpăra o casetă de lemn pe care o voi picta frumos și mi-o voi dărui. Dar, sigur, nu s-a întâmplat.  În continuare cutia mea cu recompense a rămas flexibila, augmentabila, mobila și moalea mea memorie afectivă. În ea se înghesuie darurile (ahhh, nemeritate) pe care le-am primit de la Bunul. Cele care nu pot fi posedate, deci cele mai prețioase.

Cu mult timp înainte de a începe blogul acesta cu titlu nesmerit și manelist am ieșit dintr-o relație care mă consuma. Este unul dintre lucrurile din viața mea pe care nu-l regret, în ciuda durerii și a spaimei care revin uneori. De atunci a început să existe cutia mea cu recompense, unde se înghesuie oameni, evenimente, cărți, vorbe, minunății de tot felul. Are pereții plini de roua emoției și moi. Dar mereu se întinde, niciodată nu intră la apă. În cutia mea cu recompense nu încap dezamăgirile, pentru că și ele fac parte din cei frumoși care se află acolo.

Explodează atunci când e vorba de cei de care îmi este dor. Nici nu mai știe să vorbească. De populația ei trecută mai sus, la liniște. Și care mă acoperă de acolo. Și azi suferă o explozie, pentru că deși știam că se va pe-trece, am plâns câteva zile când am aflat că s-a întâmplat. Deci, vreau să-ți spun că mi-e dor de tine de un an. Și dorul nu pare să se stingă cu timpul…

 

Există oameni care au o stimă de sine atât de scăzută, încât nu se pot opri din a se gândi la ei înșiși. Atunci când sunt băgați în seamă, nevoia de stimă de sine devine atât de stringentă, încât capătă proprietăți astringente. Atunci, celălalt devine ceva de posedat, ceva de făcut planuri despre și cu, ceva care nu se poate să plece. Ajung să uite că singurul mediu în care dragostea poate crește este libertatea. Că celălalt poate avea altă părere. Că e persoană, înzestrată cu o libertate pe care Dumnezeu Însuși o respectă desăvârșit. Și că dragostea este o expresie a alegerii libere, deci a libertății.

O persoană nu poate fi posedată. Deși de multe ori se aud cuvinte ca „te vreau”, „să fii al meu”, ele sunt doar meschine și nerealiste. Persoana devenită obiect nu mai are suflet (mai bine zis nu are nimic din ce nu-i convine „posedatorului”), deci nu mai este persoană. Prin posesie i se încalcă dreptul la intimitate, gândire, simțire și dreptul de a fi. O persoană are dreptul să știe și să aleagă ce consideră drept și potrivit pentru ea.

Persoana cu stimă scăzută de sine este atât de concentrată pe cât de puțin persoană se simte ea însăși, pe cât de puțin frumoasă, liberă și unică se crede, încât proiectează starea ei pe cel care a dat semne că îi pasă de ea. Atunci, din punctul de vedere al posedatorului, cea de-a doua persoană nu mai este o persoană, ci doar un obiect. Nu are dreptul de a-și exprima părerea, și de a ieși din relație. Atunci când acest lucru se întâmplă, ea trebuie readusă (cu orice mijloace) înapoi, pentru a se conforma planului posedatorului, chiar dacă această revenire se face împotriva voinței posedatului. Se cheamă hărțuire și nimeni nu este obligat să treacă prin asta.

Acum, aș vrea să mă adresez posedatorului. Știu că părerea ta despre tine nu e cine știe ce. Dar să știi că e doar o părere, și încă una falsă. Deși ai pornit cu răni, ai ajuns destul de departe. Sigur sunt niște lucruri bune pe care le faci, doar că ar fi bine să nu te mai asculți atât când vorbești urât cu tine, ca să le poți vedea. Și niște oameni care te iubesc cu adevărat. Și Dumnezeu, care te ține mereu în brațe, și care nu te urăște. Așteaptă să te lași iubit, și să accepți că ești o minune. Ești demn să fii iubit, în deplină libertate. Nu este necesar să forțezi pe cineva să facă asta. Aș vrea să te rog să încerci să te descoperi, să afli cât de minunat ești și care sunt comorile pe care le ai și pe care, atâta timp, le-ai ignorat. Lucrurile pe care le faci bine. Și să încerci să vorbești frumos cu tine, respectând libertatea celor din jurul tău, acceptând că uneori nu gândesc și nu simt la fel ca tine. Nu este un pericol pentru tine, asta.

E rândul hărțuitului. Orice ți s-ar fi spus, te rog nu uita că ești o persoană, deci ai dreptul la libertate, la o părere numai a ta, și este în regulă. Nu este prea mult să ceri asta. Este un drept al tău. Și ai dreptul să nu lași pe nimeni să te chinuie, să te posede. Ai dreptul la propria intimitate, la propriul suflet și la propriul spațiu. Dacă ai un scenariu în legătură cu persoana care te hărțuiește, e bine să-l derulezi până la capăt, în minte. Ai să vezi că nimic nu se va prăbuși dacă refuzi să intri în acest joc psihologic. Ești liber și valoros, și ai dreptul să fii așa. Încearcă să stai departe de cei care ignoră asta. O fac de bunăvoie și, dacă te amenință adu-ți aminte că ai dreptul la protecție.

Cam atât. Sunt doar niște demoni care trebuie scoși, no matter the risks. No risks whatsoever, in fact…

Fărâmiturile ospățului

Ianuarie 26, 2012

A trebuit să treacă o săptămână ca să mă adun și să pun aici câteva dintre ideile predicii de duminica asta.

Se spune că Michelangelo mergea pe stradă și a văzut în curtea cuiva un bloc de piatră. S-a uitat mai bine, era marmură. A cumpărat marmura și, când proprietarul l-a întrebat ce putea să fie de valoare la acel pietroi pe care el îl aruncase în colțul curții, artistul i-a răspuns că în blocul de marmură zăcea ascuns un înger. Și din el a sculptat un înger de mare frumusețe. Hristos a văzut îngerul asuprit de avere din inima lui Zaheu, și este singura dată în evanghelii când El se autoinvită în casa cuiva. Pentru Zaheu era o onoare enormă să aibă un astfel de oaspete. Și L-a primit. Spre uimirea tuturor „drepților” din jur, Hristos nici nu l-a certat, nici nu l-a pedepsit. I-a spus că s-a mântuit, nu numai Zaheu, ci și toată casa lui. Atunci când Dumnezeu vine la noi, să Îi deschidem, căci nu știm dacă va mai veni vreodată, și vom mai avea șansa asta. Zaheu, din cel mai strângător de averi, a devenit cel mai milostiv, dând totul săracilor. Apostolul Zaheu s-a vândut pe el însuși rob la un argintar, și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Cel mai ușor Îi putem deschide lui Hristos prin milostenie.

Punctul important pe care eu vreau să-l subliniez este că Dumnezeu este departe de a condiționa dragostea Lui de faptele noastre. Dumnezeul judiciar nu ne-ar putea iubi cât timp suntem păcătoși, și faptul că ne iubește nu dovedește că avem un merit în asta.

În pană de lucru fiind, am reciclat mărgelele, perlele și pietrele demult apuse (câteva cutii, dar campania de reciclare nu s-a încheiat) și le-am transformat în podoabe. Acum, împodobirea propriei persoane nefiind deloc duhovnicească, n-o să mă ating de idee, ci o să spun ce am învățat făcând cercei.
1. Culorile, formele, pietrele și materialele dăruite nouă sunt frumoase de-ți taie respirația. Nu încetez să mă minunez de ele. Numai un cips de turcoaz dacă privești, îți ajunge pentru rugăciune de slavă câteva zile.
2. Atunci când creez (o să-mi mângâi orgoliul spunând asta) neuronii mei se trezesc și întineresc. Scopul e mai puțin important ca indiciu de tinerețe, pentru mine cel puțin, decât creația. Retrospectiv privind, în ultimii 10 ani am privit mai mult decât am făcut. Și privit înseamnă un privit tâmp, hipnotizat, în niciun caz contemplație. Drept urmare, sunt foarte bătrână. Când nu creez, desigur.
Ca să nu ratez șansa, o să las și linkul blogului meu de obiecte artizanale (pe care o să apară și alte chestii în afară de cercei): pariziana.blogspot.com