Geamantanul

Februarie 17, 2012

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor

Like

Februarie 14, 2012

Acest blog are cititori din cercul meu intim, atunci când nu iese pe google la căutări de genul „am cu ce mă, am cu ce”, care mie îmi provoacă hohote de râs (și pentru asta trebuie să le mulțumesc, altfel de ce m-aș mai râde?!). Acești intimi cititori știu că sunt anti Facebook, și pentru că m-ar atrage (din câte mă cunosc eu) spre o existență virtuală. Încă sunt de modă veche și îmi place să mă văd cu oamenii cu care Dumnezeu m-a atins, în afara Internetului. La un moment dat am conștientizat că cei care se mulțumesc cu mine cea de pe blog și atunci când ne vedem nu mai sunt curioși să afle despre mine, nu îmi sunt prieteni autentici. Asta nu e rău, căci nu toți oamenii din viața mea ar trebui să-mi fie prieteni autentici. Mai trăim și superficial, și e bine.

Zilele astea am descoperit că eu nu sunt tot ce-mi place, ci că eu sunt eu, chiar și dezlegată de lucrurile și oamenii care îmi plac. Și că a trăi doar cu ce-mi place este o deconectare de la mine, de la ce simt când sunt amenințată de exemplu, de la nevoile mele neîmplinite. Și mereu învăț lucruri dureroase – deci prețioase – despre mine când fac lucruri care nu-mi plac. Mi-am dat seama că nu trăiesc doar pentru a-mi place lucruri, și pentru a-mi exprima această plăcere. Ea este o anestezie pentru durerile mele adânci și mă îndepărtează de calea prin care îmi pot împlini nevoile, deci de împlinirea ca persoană. Dacă îmi pun sufletul pe masă, este muuult prea puțin – și foarte frustrant – să primesc un like pentru asta. Știu că este un automatism, dar tot frustrant rămâne. Este pur și simplu prea puțin față de cât dăruiesc, și față de cine deschid, respectiv rănile și nedumeririle mele.

La nivelul meu incipient de înțelegere, comunicarea – pe care o învăț – este comuniune. Și comuniunea nu se face printr-un clic, ci prin feedback. Uneori și prin dragoste, dar nu-i musai.

Peperomia

Februarie 13, 2012

De Crăciun am primit o plantă, Peperomia, de la o prietenă dragă de tot. O plantă doar cu frunze, și acelea violet vinețiu, dar cu sclipiri și reflexe verzui, cu puf aspru dar de efect. Mi-am dorit foarte mult să crească mult, dat fiind că îmi doream ca și dăruitoarea ei să fie vie, bine, și puternică. Atunci când am primit-o, am observat-o cam moale. Tulpinele erau bine, dar unele din ele păreau desprinse de sol. Cu timpul a început să moară, și mi-am dat seama că partea de deasupra pământului pierduse – prin rupere, accidentală, să-i zicem – demult contactul cu rădăcinile. Și cu prietena mea se întâmplase la fel. Am pus toate tulpinile într-un vas cu apă, și unele din ele sunt încă vii.

Azi am cerut sfatul expertului meu în plante. Deci, ce să fac ca Genoveva (așa o cheamă pe plantă) să nu moară. Dacă nu aveam tulpinile desprinse, trebuia să le susțin cu un bețișor, să le sprijin, și să le ud periodic. Să ud regulat pământul în care încă sunt rădăcinile, în speranța că îmi va da, cândva, câteva rămurele. Să pun tulpinile în nisip umed, la înrădăcinat. Nu mi se garantează rezultate.

Și așa am învățat ce să faci pentru cineva care s-a retezat de propriile rădăcini. Să îi uzi cu lacrimi sufletul la rugăciune. Să îl susții regulat. Să îl muți în alt fel de sol, în care să aibă putere să prindă rădăcini. Să nu te aștepți la rezultate, și să nu aștepți nimic în schimb. Destul de multe de făcut pentru cineva care spune că, pentru ea, nu se mai poate face nimic. Nu?

Cadoul pe ziua de azi

Februarie 6, 2012

E un dar să vezi darurile…

Patimile și abuzul

Februarie 4, 2012

În momentul în care primim, la vârstă mai mult sau mai puțin adultă – alegem să primim, nu suntem forțați prin tradiția familiei să o facem – Împărtășania, ceva din noi se regăsește. Adâncul nostru își regăsește căușul, stăpânul, rostul. Împărtășania este însuși rostul nostru. A primi pe Dumnezeu, a-L purta și a-L mărturisi. Pentru asta existăm, așa suntem creați să respirăm. După acest moment crucial al Vieții, începem să ne abuzăm. Prin patimile cangrenate, înrădăcinate în noi, prin păstrarea lor, Îl abuzăm, rănim, torturăm pe Dumnezeu Care e în noi și pe noi care abia am început să fim în El, dumnezei după har. Este un abuz exercitat asupra propriei persoane, o violență pe care alegem să ne-o facem. Între creștin și pătimaș se produce o schizofrenie, o dedublare. Când însă are loc unirea, aducerea înapoi în noi. Atunci când recunoaștem. Și când alegem nu să nu mai facem – pentru că este posibil să nu putem controla ce facem, să se răstoarne peste noi ca o avalanșă și să ne poarte la vale – ci atunci când ne exprimăm (față de noi și față de El) dorința de a ne unifica voința/voințele. Să vrem să nu mai facem, să nu mai fim cum am fost înainte. Și să ne recunoaștem neputința. Atunci ne asumăm responsabilitatea și predăm neputința noastră Celui Ce ne iubește și Care nu vrea să ne mai facem rău. Și sigur, Care poate totul. Poate de asta și pocăința este schimbarea minții, turnarea voii într-o albie nouă, curată și firească, neporcăită. Nimeni nu ne pretinde să ne oprim fără să putem. Putem însă recunoaște că am vrut să facem ce am făcut, și că acum nu mai vrem. Sau cel puțin, să nu mai vrem să vrem…