Avantajul iadului

August 31, 2012

Și acolo Se coboară Cineva…

Cadou

August 27, 2012

Tocmai am primit un cadou. Sau îl voi primi. La anul îmi sărbătoresc ziua de naștere cu 5 zile mai devreme… cei 21 de ani

Cine a zis că nu ne aude nimeni?

Să nu uit

August 24, 2012

Scriu să nu uit. Deci, relaţiile în care încerc să controlez. Controlul mă împiedică să fiu autentică. Deci nu pot avea o relaţie autentică. În control, nu-l las nici pe celălalt să fie autentic. Deci nu pot avea o relaţie. Dacă în relaţie caut iubire, cum pot să primesc iubire de moment ce relaţia este explodată, adică nu este autentică, adică nu este? Şi de ce caut ceva când intru în relaţie? Iubirea este o forţă în univers. Nu o compensaţie. Nu un obiect de schimb. Mă iubesc, te iubesc… şi relaţia este. Autentică. Sper să nu uit asta data viitoare. Adică în următoarele 5 min

Paşti în august

August 20, 2012

Este ca atunci când nu merit nimic şi primesc totul. Când cineva mă iubeşte şi îşi pune tot sufletul pentru mine. Când am o durere care mă sfâşie şi îmi vine să urlu şi sunt ţinută în braţe, pe braţe. Când sunt liberă. Iertată. Întreagă. Când sunt pusă într-o plasă şi ţinută deasupra şi în siguranţă de faptele mele mizerabile. E Paşti. Lumea străluceşte din nou. Există început nou şi viaţă nouă. E Paşti de mai multe ori pe an, şi eu nu fac nimic să merit asta. Este un dar, aşa, ca viaţa. Plin.

Moi

August 3, 2012

În perioada asta din viaţa mea, eu, o persoană zâmbitoare, drăguţă şi finuţă, care nu înjură niciodată, îmi conştientizez furia. Şi, desigur, sunt furioasă pe tata. Am cerut putere să nu fac rău nimănui cu furia mea, să nu o vărs peste cei care n-au treabă cu ea, aşa cum fac cei dintre noi care ţipă tot timpul. Şi nici pe tatăl meu, pentru că probabil la cei 60 şi ceva de ani ai lui, n-ar putea-o duce. În plus, îl iubesc şi nu vreau să-i fac rău, nici lui, nici mie. Am stabilit o dată pentru trăirea completă a furiei într-un cadru adecvat.

După ce am cerut putere să nu îmi descarc furia pe tata, am fost la ai mei. Şi m-am dus să-l pup pe tata. Atunci am văzut că a îmbătrânit, sufletul mi s-a strâns/încălzit/înduioşat. Dumnezeu ne smereşte, într-un final. De atunci, deşi furia persistă (până nu este consumată, ştiu că va persista, este firesc) contururile devin moi, ca la Dali, poate. Toţi îmbătrânim, chiar şi eu, care sunt acum în plină forţă. O forţă care e întreruptă adesea de momente de slăbiciune. Singuri suntem foarte limitaţi. Cum zice cineva, nici până la colţ nu pot să ajung singură. Şi asta mă smereşte. Slăbiciunile îmi sunt de folos, pentru că în smerenie descopăr iubirea. Stă chiar în centru, pulsează acolo, e moale şi le acoperă pe toate, slăbiciunile mele şi ale semenilor mei.

Azi am văzut nişte poze, care sunt aici şi care mi-au adus aminte, în zona asta de furie (deci şi de forţă) a vieţii mele, că nimic nu este definitiv de rău. Binele poate să pătrundă printre crăpăturile rămase în viaţa mea, în răul din viaţa mea. Poate, şi pătrunde.