De sfârșit, de început

Decembrie 31, 2012

Anul ăsta a fost cel mai greu din viața mea. Mi-am schimbat stilul de lucru, am început terapia, am început să mă cunosc și am primit o cantitate foarte mare de iubire și de acceptare. A fost teribil de greu pentru că a fost nevoie să trec din nou prin munții de frică și de furie din mine, sub care ajunsesem să fiu strivită. La sfârșitul anului trecut mă rugam să primesc om. Am primit mai mulți, slavă Domnului! Au fost prieteni care m-am ascultat, suportat, tolerat, care nu m-au certat și de la care am primit cele mai multe îmbrățișări din viața mea.

Așa, ca încununare a începutului curățeniei, am primit un Crăciun fantastic și tatăl meu, care era departe de viața mea, începe să facă parte din ea. Probabil este cel mai frumos cadou de până acum. Bonus, am făcut ce am vrut. M-am despărțit de unele și de unii, acum aștept să las să treacă mai multe. Prin mine curge mai multă viață.

Sunt mai mulți oameni cărora vreau să le mulțumesc și care nu vor citi asta, dar știu că va ajunge la ei cumva. În primul rând, lui Dan, pentru că este un tată-amic-coach bun și a venit atunci când aveam cea mai multă nevoie. În al doilea rând, Ilenei, că m-a ascultat bătând-o la cap muuuulte ore. În al treilea rând, lui Răzvan și lui Bogdan, pentru răbdare, protecție și tandrețe. În al patrulea, lui Andrei și Clarei, pentru că m-au ajutat să trec din nou, de data asta în siguranță, prin complexele mele de copil cu ochelari, care nu se poate juca în zăpadă. Și, nu în ultimul rând, duhovnicului meu care m-a susținut prin atâtea spovedanii cu blândețe și compasiune și care îmi spune, de 6 ani acum, că sunt bine și că pot merge mai departe. Și vreau să le mulțumesc și celor care mi-au făcut rău, un rău bun.

Acum, cred fără urmă de îndoială – bineee, cred de 8, nu de 10 – că anul care vine va fi foarte bun. Da, e criză, va fi mai greu, etc. etc. etc. Dar am un tată (4 de fapt, dar unul e mai tare și mai tare) care mă privește, mă susține și mă iubește (și care Se comunică prin ceilalți trei). Ce m-ar putea împiedica? Exact, nimic. În anul care vine voi începe să am o familie a mea și voi scrie o carte a mea, pe care am început-o deja. Un an cu mai multă structură și cu obiective realiste și tangibile. Și mă voi împăca cu mama, cât voi putea și restul știu că îl va pune Dumnezeu acolo.

Și vreau să vă mulțumesc vouă, celor care m-ați citit și ați lăsat viețile noastre să se atingă. Un an nou cu multă bucurie, nădejde, iubire și tot ce este mai minunat de la bunul Dumnezeu!

În țara Brunhildei erau multe vaci. Pășteau brazi. E, acuma, doar nu te așteptai să pască iarbă! Doar erau vaci teutone. Bine, dar atunci brazii ori creșteau foarte repede (să știi că e foarte posibil), ori erau foarte mulți, ca să ajungă pentru atâtea vaci. Nici chiar așa. Erau brazi suficienți, doar că văcuțelor le ajungea un ac pentru o lună. Și da, dădeau lapte o zi, sirop de brad în ziua următoare. Toată lumea punea siropul de brad în niște sticluțe speciale, din cleștar mov, pentru vară. Cu apă rece de izvor era foarte răcoritor. Mmm, mai că mi se face poftă! Și văcuțele rămâneau tinere mult mai mult timp, erau verzi ca brazii și foarte foarte delicate. O specie excelentă, aș zice: Vacum delicatosum. Când pășteau loveau delicat cu fruntea globurile din brad, care le răspundeau: clinc, clinc, bine ai venit și poftă bună! Da, văcuțele teutone erau niște adevărate doamne. Ștergeau praful și puneau rufele la spălat, în râu. Cum ce rufe?? fundițele roșii cu floricele galbene pe care le purtau la gât! De curățenia grea se ocupau soții lor, boii. Boii teutoni erau dintr-o specie diferită de cea a vacilor – așa era acolo, o specie pentru vaci, alta pentru boi – mai precis, Vacum cleaner.

Brunhilda noastră iubea atât de mult vacile și boii că nu își putea imagina viața fără ei. Ca să-și păstreze blănița albă – doar punk-ul ei era gri, și acela foarte deschis – și sănătoasă, Brunhi făcea o baie în lapte de văcuță parfumat cu sirop de brad o dată la două zile. Când s-a hotărât să plece și să întemeieze Casa Regală Teutonă din România, a durat mult până să găsească o soluție: ce să se facă ea fără văcuțele delicate și cum să reziste văcuțele fără boii lor atoatecurățitori? Studiase mult și întrebase mesagerii veniți din patru zări (zarea unu… până la zarea patru), deci știa că și în România sunt văcuțe, nu atât de delicate, dar totuși cuceribile. Dar, se frământa ea anticelulitic, cum să ajungă la castelul din România cu blănița prăfuită și despicată la vârfuri? Deci, s-a hotărât: a luat două vaci și doi boi pe rochița ei cea roșie. Ei s-au făcut mici mici, cât să încapă și un brăduț, cu luminițe și globuri cu tot, și u pornit la drum cu clinchet și cu salonul de înfrumusețare inclus.

Bradut

Brunhilda a apărut atunci când eu eram deja mare, și nu mai aveam nevoie, cel puțin teoretic, de povești. Doar că am un deficit important la capitolul „mama, vreau o poveste”, pentru că mama nu a fost pe acolo când aveam nevoie cel mai tare de povești. Deci, citesc povești și la această vârstă înaintată și, pentru că anul ăsta am primit cel puțin zece pixuri, în 2013 am hotărât să scriu o poveste pentru mine. Și pentru alții care au de recuperat.

Brunhilda este o prințesă teutonă. Da, da, vine din Teutonia, o țară cu păduri MAAAARI de brazi, culmea, toți împodobiți cu globuri și cu beteală fel de fel. Anul ăsta, Brunhi a stat tot Crăciunul vizavi de un brăduț și și-a adus aminte de țara ei, pe care a părăsit-o acum mai bine de zece ani. Nu îi pare rău că a plecat, ea a vrut să plece în căutarea unei aventuri extraordinare.

Cum ziceam Brunhi a intrat în viața mea și a trântit tare ușa (voi să nu faceți așa, că nu-i bine să sară ușa din toate balamalele!). Păi de ce? Prințesă prințesă, dar unde-i sunt manierele? E bine, a trântit ușa ca să o bag în seamă. Aaaa, eu am făcut de multe ori asta, merge întotdeauna. Oricum, nu poți ignora o prințesă, mai ales când apare cu o coleretă aurie. Dar să vă spun un secret. Șșșș. Brunhilda e mică de tot. Este o …șoricică.

Dacă nu trântea ușa, nici n-o vedeam! Așa mică este. Mică și vioaie, știe tot, este peste tot și încearcă tot felul de lucruri noi. Azi a învățat să-și facă manichiura. Iubește musafirii, îi place când vine Denisa la noi la palat – de când a apărut Brunhi, a trebuit să ne transformăm în casă regală în toată regula. Denisa i-a adus o dată niște trandafirași împletiți pe care să și-i pună la totoși.

Păi, nu avea cum să vină tocmai din Teutonia fără totoși, s-o apere de frig… Cum, să vină cu conduri de cristal zici? Păi dacă se sparg? Nu, nu, totoși împletiți fin, dintr-o lână specială de … de… de scoică (în Teutonia scoicile au blăniță) tocmai de bunica Brunhildei, Brunhi-Buni. Găsise Brunhi-Buni niște scoici speciale, Clitemnestra se chema specia, maro cu irizații bej. Și chiar așa sunt totoșii Brunhildei. Durează o viață sau chiar mai multe, Brunhi a jucat și fotbal cu ei și nu li s-a deșirat niciun fir. Și sunt foarte șic, Brunhi îi poartă la rochia roșie și colereta aurie, au un aer rustic și rafinat.

La multi ani!

Decembrie 25, 2012

Toţi ai mei

Decembrie 18, 2012

Mi-e foarte greu să mă împac cu ce este în mine. Cu perversiunea, cu judecata, cu scârboşenia, cu jegul, cu puroiul, cu crimele. Foarte foarte greu. Săptămâna trecută, terapeutul meu a aruncat aşa, o vorbă (aruncă des cu vorbe pentru mine), zicând că multe persoane au reflux atunci când nu pot „înghiţi” lucruri despre ei. Tocmai aveam de o săptămână, reflux. Mi se arătau pedofili peste tot şi nu puteam înghiţi. Cum să nu ştiu eu cât de scârbos este un pedofil dacă nu sunt pedofilă? Deci, iarăşi foarte greu de acceptat. Eu trebuie să fiu iubită, iubibilă, nu se poate. Dacă sunt scârboasă, cine o să mă mai iubească? E, cine! Cineva. Tot Cel care iubeşte toţi oamenii şi care nu se uită la faptele lor, ci la ei.

Şi, de azi dimineaţă, tot vin oamenii ăştia în mine. Curvele, pedofilii, criminalii, gamblerii, cei care bat copii. Toţi ai mei. Toţi oamenii la care am privit şi am vrut să fac şi eu ce făceau ei. Nu ştiu, poate ca să mă murdăresc. Ca câinele la vărsătura lui… Toţi. Şi mi-am pus întrebarea, ce să fac cu ei? De ce mi i-ai dat? Ca să Mi-i aduci şi să-i iert. Pe toţi ai mei. Pe bunicul care o bătea pe bunica cu cizmele pe faţă. Toţi trăiesc în mine. Eu sunt toţi. Şi sâmbătă mergem cu toţii la spovedit. Asta da viaţă cu sens!

O viață lungă

Decembrie 14, 2012

,Uimitorul bărbat care a trăit 250 de ani
Autor: MARIA  TIMUC

Acesta a fost titlul unui articol apărut în New York Times la data de 6 mai 1933, când ziarul anunţa moartea lui Li Ching Zuen, un vin­de­că­tor chinez, născut în anul 1677. Documentele vremii atestau că guvernul chinez l-a felicitat cu ocazia împlinirii vârstei de 150 de ani, iar apoi la 200 de ani. „În momentul morţii sale arăta ca un bărbat de 50 de ani”, aşa cum dovedeşte şi o fotografie făcută în anul 1927. „Vindecătorul acesta s-a alăturat armatei chineze la vârsta de 71 de ani ca instructor de arte marţiale şi consultant tactic”, spune Susan Shumsky în cartea cu titlul „Ascensiunea – comuniunea cu maeştrii nemuritori şi cu fiinţele de lumină”(Ed. For You). Aceeaşi sursă citează descrierea ui­mitorului bărbat, făcută de generalul Yang Shen într-un raport militar, intitulat „O relatare reală referitoare la un bătrân în vârstă de 250 de ani, purtător de noroc”: „Se poate deplasa foarte rapid prin munţi, deşi are aproape 250 de ani.(…) La o singură masă consumă trei farfurii de orez, pui şi alte tipuri de carne”. Secretul vieţii lungi, descris chiar de Li Ching Zuen, este acesta; „Omul trebuie să aibă inima liniştită, să rămână la fel de calm ca o broască ţestoasă, să meargă la fel de sprinţar ca un porumbel şi să doarmă la fel de adânc ca un câine”.

Secretul vieţii lungi, dezvăluit de un om  care a trăit o viaţă nefiresc de lungă, conţine trei ele­mente esenţiale; pacea interioară, calmul „broaştei ţestoase”, mersul sprinten, deci miş­carea şi somnul bun. Dar, cea mai importantă din­­tre toate, cea din care se nasc toate, şi miş­ca­­rea sprintenă, şi somnul bun este, de fapt, com­­ponenta interioară; „pacea”. „Dacă oa­me­nii ar avea inima liniştită şi ar sta mereu într-o stare de pace interioară, ar putea trăi şi un secol”, spunea acelaşi vindecător. Consul­tând biografia lui, însă, constatăm că el era ins­truit în domeniul vindecării cu ajutorul plan­te­lor medicinale şi, poate, că acesta este un alt in­gre­dient indispensabil vieţii lungi, dar unul pe care nu l-a menţionat în descrierea citată mai înainte. Este probabil, însă, ca farmacia naturii să fie doar ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pentru cazurile în care ne pierdem pacea lăuntrică şi, o dată cu ea, ne pierdem vitalitatea, capaci­ta­tea de a ne mişca rapid, precum şi somnul bun.

Noi dobândim energie şi vitalitate prin mişcare, prin efort fizic constant, făcut zi de zi, dar şi prin somn, unde ne încărcăm bateriile uzate în stare de veghe. Uzura esenţială nu pro­vine din mişcarea fizică; consumul de energie şi lipsa de vitalitate nu au cauza într-un exces de ordin fizic, ci în unul mental, interior.

Ne obo­seşte şi ne vlăguieşte neliniştea, nu mişcarea. Ne surmenează grija şi stresul, nu munca. Ne îm­bătrâneşte ura şi iritarea, supărarea şi ne­mul­ţumirea, ne pierdem energia şi vitalitatea prin consum nervos, mai degrabă decât prin consum fizic. Un somn bun ne realimentează fizic şi psihic, ne hrăneşte cu energie şi cu pu­te­­re pentru că în somn ne reconectăm cu sursa vieţii, cu puterea „păcii interioare”, pe care n-o mai frânge mintea, nici n-o mai tulbură emoţiile şi grijile noastre. Dacă izbutim să rămânem într-o stare de calm interior şi de pace în timpul activităţilor zilnice noi rămânem în contact cu „sursa vieţii”, cu adevărul care ne că­lău­zeş­te şi ne îngrijeşte. Pacea interioară este starea noastră naturală, cum tendinţa de a ne face griji continuu şi a ne irita, a ne simţi nemulţumiţi şi nefericiţi indică tocmai faptul că ne „scoatem din priză” sau ne deconectăm de la Sinele nostru. Nu doar că suntem mai puţin inspiraţi prin ne­mulţumire şi nelinişte, nu doar că ne sugru­măm singuri energia, nu doar că întrerupem re­­laţia cu bateriile naturale ale vieţii, dar îm­bă­trâ­nim mai repede şi trăim mai puţin. „Nu te în­grijora pentru ziua de mâine, căci Dumnezeu ştie ce-ţi trebuie şi îţi va da”, spunea Iisus şi, într-un fel, spunea că mintea noastră nu ne adu­ce lucrurile de care avem nevoie, dar con­tac­tul cu pacea lăuntrică o poate face. Căci în pa­­cea aceasta tace mintea, dar vorbeşte Dum­ne­­zeu. În pacea aceasta, Egoul se topeşte, dar se aude şi se vede puterea energiei care susţine via­ţa în întregul univers. Poate că de aceea Bi­blia spune „Pacea să fie cu voi”. Căci da­că pacea-i cu noi, este tot ce avem nevoie pentru via­ţă, inclusiv ce avem nevoie pentru o via­ţă lungă.

Când…

Decembrie 12, 2012

mă simt cea mai murdară şi cea mai rea

primesc un mail de la o prietenă care nu-mi scrie niciodată

din senin, fără subiect, fără motiv

mailul sună: o îmbrăţişare cât marea de zăpadă!!! dar caldă!

speechless

Sunt grasă

Decembrie 11, 2012

Întotdeauna am fost. Este condiţia mea. Şi totuşi, pe un om gras îl vede toată lumea că e gras. Atunci de ce mi-a fost atât de înfiorător de ruşine să spun asta? M. Habar n-am. Încă. Deci, sunt grasă şi mi-e ruşine că sunt grasă. În spatele lui „sunt grasă” l-am ascuns pe „nu sunt demnă să fiu iubită”. Stă acolo pitit şi mă controlează. Nu te apropia, o să râdă de tine, doar ştii că eşti grasă. Am primit tot felul de feedback-uri la asta. Nu eşti grasă, dragă, eşti dolofană. Dragă, dacă te iubeşte se însoară cu tine şi te aleargă după aia. Adică cum, vrei să spui că o femeie cu corpul înecat în grăsime este atât de apetisantă că un bărbat nu se mai poate controla şi o violează imediat? E, da, la ultimul am râs câteva zile. Sunt grasă, am fost şi slabă. Mănânc compulsiv. Ştiu că dacă mă înfurii nimeni n-o să mă mai iubească, deci întorc furia asupra corpului meu, şi mă autosabotez. Sunt grasă, pot fi şi slabă, doar am fost, dar rămân grasă, până rezolv problema. Acum o săptămână i-am spus coachului meu că corpul meu e mare. A venit replica iute, ca la olteni: păi fă-l mai mic. Slăbeşti 5 kile şi o să fie mai mic. Obiectiv. Ce fac cu obiectivul ăsta când îmi vine să mănânc biscuiţi? Chipsuri? Prăjituri? Îl arunc la gunoi. Mă arunc la gunoi. Autosabotarea continuă.

În grupul de dezvoltare este o fată care este imensă. S-a îngrăşat ca să se apere de nişte părinţi care au neglijat-o şi certat-o des. Este persoana pe care nu o pot suferi. Îmi arată clar: Diana, eşti grasă şi neîngrijită. Te dai tu cu toate alifiile, dar tot aşa rămâi. Şi aşa e, tot aşa rămân. Nu pot avea compasiune pentru tipa asta. Pentru mine. Mă autosabotez. M-am plictisit. Eu sunt isterică, deci mă plictisesc repede. La ultima conferinţă la care am fost, fata asta s-a aşezat fix, da fix, în faţa mea. Ca să mă văd mai bine. Ea, transpirată, s-a aşezat în faţa mea ca să-mi arate cât de tare put, sub toate parfumurile mele. Este şi speriată, disociată, leneşă. Ca mine. Dar cel mai tare mă deranjează că e grasă, neîngrijită şi transpirată. E numai… TRUP. Şi eu, duhovnicească. Eh, haida-de!

Ca să slăbesc am nevoie de două chestii. Primo, să urlu. N-am urlat încă, dar mi s-a promis că o să învăţ. Până una-alta, înjur. Ton soft, cuvinte hard. O să iasă furia şi eu n-o să mă mai autosabotez. In progress… Secondo. Să găsesc darul. Trăiesc într-o lume a trupului, unde aspectul este atât de important. Şi este o lume care mă reflectă, eu sunt o superficială, o formalistă, o estetică. O gamă largă de floricele. În lumea asta a trupului, dacă aş fi slabă, suplă, poate că aş fi fost consumată deja. Sexual, evident. Aşa, oblig la aprofundare. Nu atrag prin felul în care arăt; este deja un test. Doar cine are ochi sensibili să vadă, vede. Odată, un băiat din biserică mi-a făcut un portret scurt: Diana este perfectă, doar 7 kile mai trebuie să slăbească. Nu a mai fost necesar să vorbim. Despre ce am fi putut, doar nu îndeplineam standardele. Magia este în zona aia din  mine care nu îndeplineşte standardele. Până la urmă, cum să mă mândresc când sunt grasă şi transpir? Şi cum să deznădăjduiesc când locuiesc într-o asemenea minune, pe care nu o merit şi care mi-a fost dată în dar?
EDIT DE AZI
Azi am descoperit adevărul despre corpul meu. Corpul meu este consistent. Şi eu sunt consistentă.Sunt foarte bucuroasă pe chestia asta.

 

Dam cuvantul oltenilor

Decembrie 11, 2012

Este unul dintre oltenii mei preferati. So…

Marin Sorescu – Am vazut lumina (sursa)

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.